19 și 20 mai 1998, punct de pornire la drum lung, frumoasă amintire…

Interviu publicat ÎN PREMIERĂ pe web-platforma de Unitate panNațională Flacăra TV & Film și internet!!!

În calitate de biografă a ilustrului compozitor Eugen Doga, am avut bucuria să-i solicit mai multe interviuri pentru radio și tv, pentru două filme documentare, să port o discuție-maraton cu Domnia sa pentru cartea noastră „Eugen DOGA: Muzica este prima și ultima mea iubire” (Editura PRUT, anul 2012), dar pentru prezentul volum publicistic am ales anume primul meu interviu cu maestrul, cel din 20 mai 1998, când ne-am cunoscut. Îl găsisem o seară mai devreme la spital, era foarte trist și slăbit, aproape că nu avea putere în voce, mă și temeam să deschid microfonul, să nu facă efort prea mare ce i-ar fi dăunat inimii, temere ce, slavă Domnului, a fost neîntemeiată. Or, dacă urmăriți atent convorbirea noastră, se simte cum se schimbă în bine starea maestrului Eugen Doga, care era dornic de comunicare în limba română și avea nevoie să fie pur și simplu ascultat… S-a însănătoșit grabnic și s-a ținut de cuvânt, a trecut pe la Casa Radio și, la rândul său, mi-a făcut o mare bucurie – a venit împreună cu faimosul regizor de film Emil Loteanu și am realizat tustrei o emisiune de toată frumusețea! Interviul alăturat este publicat integral în premieră, la emisiunea „Focul din Vatră” fiind difuzate doar câteva fragmente, cele legate de condițiile în care activează la Moscova, deznaționalizarea programată a românilor noștri din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei…

Luminița Dumbrăveanu

în post-scriptumul la acest interviu din volumul de publicistică „33 de dialoguri memorabile la „Focul din Vatră” (Mărturii DOCument pentru Istorie), apărut la 21 noiembrie 2022, de Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (Ed. ARC, paginile 144 – 158), lansat la Biblioteca Națională a Moldovei vineri, 23 decembrie 2022.

 

(pentru a vizualiza imaginile în calitate mai bună, faceți click pe fiece foto)

 

Eugen Doga în prefața cărții „33 de dialoguri memorabile…” (fragment):

„(…) Și iată că pe neașteptate apare o domnișoară cu zâmbet în ochi și cu o crenguță de liliac înflorit în mână. A venit să mă viziteze în salonul nr. 6 (haz de necaz cehovian!), să mă întrebe de sănătate… Era Luminița Dumbrăveanu, pe care o cunoșteam doar de la Radio Moldova, ca voce. Mireasma liliacului primit în dar, pe care l-am mirosit pentru prima dată în acea primăvară de neuitat și liniștea ce s-a așezat în inima mea au creat o atmosferă plăcută pentru conversații pe diferite teme, depănate una după alta, de parcă ne știam de mult timp. Temele erau legate de sufletul neamului nostru, cu bucurii și drame, dar și despre viața mea, căci Luminița venise să-mi ia un interviu pentru frumoasa ei emisiune „Focul din Vatră”, consacrată românilor de pretutindeni. Eram plăcut surprins, că pe fata asta nu o interesa numai muzica mea, viața luminoasă din scenă, aplauzele, pe ea o interesa și ce gândesc eu despre viață, cum trăiesc departe de casă, cum rezist dorului mistuitor de Patrie, lucruri foarte sensibile, pe care nu le rostisem la microfon, pentru că nu mă întrebase nimeni până atunci nici ce frământări lăuntrice am și nici ce doresc ca cetățean.” (4 August 2021, Franța)

 

 

 

Interviul din 1998

Acad. Eugen Doga: „Numai când stau între patru pereți mă simt liniștit, tot timpul sunt întrebat în Rusia dacă ne unim cu românii…”

 

– Mult stimate domnule Eugen Doga, v-aș ruga să ne spuneți ce gust are pâinea pe care o mâncați de mulți ani departe de țara dvs., de locul în care v-ați născut. 

– Știți că pâinea, ca simbol al ființei, este anume ceea ce ne ține vii și ca s-o căpătăm municm oriunde am fi, acasă ori în străinătate. Azi, eu aș pune întrebarea astfel: da` cine este stăpânul acestei pâini? Fiindcă, din păcate, pentru a căpăta o bucată de pâine, pentru a te apropia de această mană dumnezeiască trebuie să cedezi foarte multe… În primul rând, trebuie sa bați drum lung de mii de kilometri, în al doilea rând, trebuie astupate urechile la multe spuse în adresa celor de pe meleagurile noastre, care iau acum drumul pribegiei cu miile, ba chiar cu zecile de mii, băieți tineri, plini de forțe, dar slăbiți moral și deznădăjduiți. Toți încolo se duc, în Rusia, de parcă nici nu mai este altă direcție, de parcă nu mai este altă cale de a căpăta acest simbol – pâinea…

Nu știu ce s-a întâmplat în creierul oamenilor noștri, inclusiv în al meu, fiindcă au trecut deja zece ani, de când noi umblăm și ne fălim cu această libertate, independență, dar aceste valori nu au nici în clin, nici în mânecă cu realitatea… De ce noi, având aici, în Moldova, câmpii mănoase și un pământ ca untul, unul dintre cele mai bune în lume, căutăm pâinea în alte părți, unde ea nici nu crește, unde este adusă poate că tot de la noi?.. Ceva se întâmplă… Cineva ceva a încurcat… Nu vreau să fiu pe post de acuzator, cu toate că aș avea acest drept de a înainta pretenții față de conducătorii de azi și cei precedenți, pe care îi duceam în brațe, cântând, scandând lozinci frumoase, în ciuda armatei sovietice care stătea ascunsă în spatele clădirilor… De ce se schimbă oamenii, dar mersul din rău în și mai rău nu se schimbă, de ce?

Eu aud mereu despre ce vreți, numai despre adevăr și dreptate nu, aud despre „sfinți”, cărora trebuie să le facem muzee, despre biserici în care stau clericii și citesc cărți din care lipsește Ștefan cel Mare, lipsesc mulți alți adevărați sfinți… Deci, noi nici pe sfinții noștri nu-i cinstim, poate că de aceea nu avem parte de viață bună, poate de aceea ne ducem așa departe după bucata de pâine, că ne închinăm falșilor sfinți… Eu nu înțeleg ce se întâmplă cu noi…

– Domnule Eugen Doga, cât adevăr conține versul „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”, cred că vă este drag și dvs. acest cântec frumos al lui Tudor Gheorghe?

– Da-a-a-a-a, mi-e aproape de suflet… Știți, eu așa vreau acasă, grozav, dar pentru mine acest simbol de casă s-a dizolvat în rănile acestea ale neamului, în răul acela care s-a năpustit asupra noastră, fiindcă m-am născut în Transnistria, am crescut la Mocra, primii 13 ani din viață i-am petrecut în sat, acolo este mormântul mamei, acolo țin minte cărăruile bătute nu o dată și pietrișoarele pe care le trezeam noaptea cu degetele însângerate, acum acest pământ este ocupat și nu pot gusta pâinea de la mama de acasă… Într-adevăr, oricât de bună ar fi pâinea undeva, cea de acasă e mai dulce, azi înțeleg asta numai cu mintea, cu sentimentele nu pot, fiindcă atunci când vreau să trec Nistrul spre casă, spre pâinea cea de toate zilele, trebuie să trec niște cordoane de control ale unor venetici, care nu știu ce păzesc ei acolo. Se vede că păzesc ca nu care cumva să mă cert eu cu fratele Nicolae, care e la Camenca, peste Nistru, cu sora Galina, care-i tot acolo, la Râbnița… Sau poate că încă trebuie să le mulțumesc pentru așa „grijă”, pentru faptul că nepotul meu a fost înrolat în Armata a 14-a și stătea cu arma îndreptată contra unchilui său…  Pâinea noastră devine foarte, foarte amară chiar și la vatra părintească…

Cred că acest cântec interpretat de Tudor Gheorghe are o istorie foarte lungă, de pe timpul când era altă rânduială în lume, alt raport dintre bine și rău, altă înțelegere între cei de aici, care au răsărit din țărâna strămoșilor și cei care stau la margine, la hotare, care se ling pe bot ca motanii, care văd, dar încă nu pot pune laba pe pradă…

Nu demult am recitit cartea marelui scriitor Mihail Sadoveanu „Ștefan cel Mare”. Am citit-o cândva, dar nu am înțeles-o, se vede că încă nu mă durea sufletul așa ca astăzi… Am înțeles că Sadoveanu a scris-o tot cu durere că pâinea neamului este batjocorită, că, sărmana, nu crește, nu se ridică, nu se coace cum se cuvine în casa gospodinei. Eu știu că mama când cocea pâinea, aceasta se ridica în covată, apoi în cuptor și când o apăsai se desfăcea înapoi, acum parcă-i un disc din epoca elină…

 

 

– Când ați început colaborarea cu Studioul „Mosfilm” de la Moscova, de câți ani faceți naveta și stați mai mult acolo?

– Stau la Moscova stabil de vreo zece, dar, de fapt, sunt acolo din 1971, de când am lăsat postul de funcționar al Ministerului Culturii din Moldova și m-am dedicat exclusiv muzicii. La Moscova au fost înregistrate aproape toate muzicile mele la filme, care-s vreo 200 deja, fiindcă această capitală a URSS era un mare centru de cultură și artă. La Moscova erau cele mai bune studiouri, edituri, ateliere, galerii etc. Multă lume bună am întâlnit acolo, oameni de omenie și talentați, care m-au ajutat și pe care, la rându-mi, i-am susținut. Am trăit mult printre ruși și știu să fac deosebire clară între cei care muncesc, care-s majoritatea și cei care nu muncesc, dar au în mâini pâinea și cuțitul, folosind sfânta pâine ca pe o marfă de schimb: „na-vă pâine, dar cedați-ne pământurile și libertatea”, acum cred că o rămas să ne ia ultima avere – spiritul sau cum se spune în popor: de-amu scot și sufletul din noi.

Cunosc destul de bine literatura, istoria Rusiei și mai știu că nu-s eu, moldoveanul, cel care trebuie să rezolv problemele acestei țări. Muncesc și mi se plătește, eu zic că-i cu mult mai mult decât nimic, dar cu mult mai puțin decât colegilor mei de acolo sau din Occident. Din ce cauză? Pentru că cei cu pâinea și cuțitul își dau seama foarte bine că suntem strânși cu ușa de situația în care ne aflăm și nu avem încotro. Prin urmare, eu, compozitorul, nu mă deosebesc de cei care stau la intrare în metroul din Moscova și vând merele moldovenești de 5-6 ori mai ieftin decât în magazine. Am fost nu demult martor la un dialog între o cumpărătoare și o doamnă care vindea merele acestea. „Luați, vă rog, mere cu numai două ruble…”. Cumpărătoarea întreabă de ce vinde așa ieftin, iar femeia chinuită îi răspunde: „Ei, ce să fac eu, suntem atât de nevoiași, măcar niște pantofiori pentru copilaș să cumpăr, ca să-l pot timite la școală, n-are în ce se încălța…”

– Era moldoveancă vânzătoarea de mere?

– Ei, firește… Jale mare pentru bieții noștri frați, ce să mai vorbim! Nici la Moscova, nici la München, nicăieri printre străini nu e acea pâine pe care o dorești, o mănânci cu dragoste și de care îți amintești cu drag. Pâinea este un simbol al neamului, fărâmiturile trebuie adunate cu grijă de pe masă, nu aruncate la coș, cum se face azi. Bunica mă învăța de mic să nu strâng fărâmiturile de pe masă cu șervetul, dar să le trag spre mine cu mâna dreaptă și să le adun, obicei sfânt ce s-a pierdut…

Pâinea mea este foarte, foarte amară și cred că de aceea m-am pomenit acum în spital, două luni am stat la pian și am făcut ce nu-mi place, dar nu am timp să scriu ce mi-ar plăcea… Am două opere pe care vreau să le scriu, am subiectele, dar nu pot porni treaba asta fără să văd că se face măcar un mic pas spre realizarea baletului Luceafărul, care de 15 ani nu mai apare pe scena de teatru. Sunt fericit că mi-a căzut mie acest noroc de a-l scrie cu note muzicale după mai mult de 100 de ani de când poemul l-a scris cu penița Eminescu, nimeni dintre muzicieni nu a pus mâna pe această lucrare, mi-a căzut mie acest noroc și-i mulțumesc Domnului pentru asta! Nu am avut probleme la scrierea acestui balet, eu doar am notat muzica lăsată de Eminescu în fiece vers din Luceafărul și eram cel mai fericit om de pe fața pământului când scriam partiturile. Vreau acum să fac altă treabă extraordinar de frumoasă, am deja multe note scrise despre marele fenomen, marea enigmă, marea iubire a Veronicăi Micle și Mihai Eminescu. Această dragoste nici nu seamănă cu cea dintre Romeo și Julieta, asta e cu mult mai interesantă, mai bogată, mai romantică, mai profundă, fiindcă e vorba de două personalități mature, care se iubeau nu numai cu sentimentele, dar și cu rațiunea, ba încă și cu „un nu știu ce și un nu știu cum…”. Mihai și Veronica s-au ridicat în slăvi extraSolare și tare aș vrea ca cineva să mă ajute în treaba asta, nu numai statul, din care a rămas numai orașele Chișinău și Bălți…

– Dumnezeu să vă ajute în această mare lucrare, trimițiându-vă în cale oameni de treabă!

 

    

Din cele relatate mai sus înțeleg că muzica scrisă de dvs. la Moscova este mai puțin cotată, apreciată în bani, decât cea scrisă de compozitorii din Rusia sau din Occident, din ce cauză se procedează astfel, că nu sunteți cetățean al Federației Ruse sau din alte motive?

– Eu n-aș zice că în Rusia muzica mea circulă mai puțin, fiindcă aici e difuzată și mai puțin… La Chișinău se auzea cândva binișor, acum din ce în ce mai rar. Rusia este, totuși, o țară imensă, însăși Moscova este un oraș comparabil cu multe țări, are vreo 12 milioane de locuitori, e un țăroi mare și în mulțimea ceea desigur se adună câte ceva. Numai case de înregistrare a căsătoriilor sunt câteva zeci, iar la fiecare această casă în meniu este și Valsul din „Dulcea și tandra mea fiară”…

– Includerea celebrei opere a dvs. în „meniul” tuturor oficiilor de stare civilă din Moscova și, probabil, din toată Rusia, este ceva de domeniul fantasticului! Am auzit că tinerii îndrăgostiți care vin după cununie la aceste oficii sunt întâmpinați cu Marșul lui Mendelsohn și petrecuți pe drumul fericit al vieții cu Valsul lui Doga, e adevărat?

– Da! Să vă mai spun o bucurie legată de acest Vals, scris pentru filmul lui Emil Loteanu (1978): în metroul din Moscova sunt zeci de treceri subterane în care stau muzicanții aceștia populari și cântă inclusiv muzica mea, la clarinet, la vioară, la flaut, acordeon ș.a. Îi întreabă cineva dintre prieteni:

– De ce cântați muzica asta?

– Cântăm valsul că lumea plătește mai bine…

– Și dvs. cum ați reacționat la asemenea (po)veste?

– Ei, mi-a plăcut grozav, îmi mai trebuie mie alt onorariu, mai cu seamă că majoritatea artiștilor din metrou sunt elevi și studenți!

 

 

– Dar dincolo de metaforă, funcționează Drepturile de autor în Rusia?

– La fel ca și în Moldova, Rusia are aceste Drepturi, e chiar țara tuturor drepturilor, numai că nu sunt reglementate să funcționeze. Atât în Moldova, cât și în Rusia avem drepturi, dar nu avem subiecții drepturilor… În calitatea mea de Deputat al Poporului în ultimul Parlament al URSS (1989 – 1991), am lucrat la elaborarea Legii despre Proprietatea Intelectuală, că asta-i legea de bază, mare luptă a fost atunci, dar până la urmă au învins șmecherii, pragmaticii, care mănâncă și azi mierea produsă de noi, oamenii de creație. Cei care fură munca și drepturile noastre, ale artiștilor, scriitorilor, știu bine că nu vor fi pedepsiți pentru asta. Se vând unde vrei discuri cu muzica mea editate clandestin și nici nu vor să știe de autor…

– Cât de independentă pare R. Moldova privită de la Moscova?

– Eu numai când stau între patru pereți mă simt liniștit, tot timpul sunt întrebat în Rusia dacă ne unim cu românii… Românofobia în Moscova este îngrozitoare și nu înțeleg de ce. Tot timpul noi ne unim cu cineva, tot timpul noi cuiva facem rău, asuprim pe cineva, numai noi suntem vinovați de toate relele. Eu nu pot reacționa altfel decât să-i întreb: Da` de ce vă privește pe voi la cine mă duc eu în ospeție? Oare eu vă întreb unde vă place să mergeți? Oare eu ies la balcon și împușc din mitralieră în tricolorul rusesc, așa cum se făcea la noi?.. Care independență a R. Moldova? Care e prețul păcii stabilite în 1992? Cu numai jumătate de teritorii, care au rămas de data aceasta?.. Doar au mai fost asemenea „păci”, când ne-au înăbușit, luându-ne Marea Neagră, până și Dunărea părinților mei nu o putem cânta, ne-au rupt de la munte. Da` unde era Miorița, dacă nu în munți? Și atunci ce trebuie să facem, să uităm de Miorița? Să uităm de brazii din munți, de aceste pârâiașe cântate atât de frumos de Eminescu..? Până și de Nistru ne-au lipsit, dar eu l-am cântat cu drag „Nistrule, mândria mea…” Ce să fac cu acest cântec al meu? Ce să fac cu „Codrii mei frumoși”, cântec care a avut un mare succes, inclusiv în Rusia, unde l-am scris? Ștefan cel Mare înălța biserici și mănăstiri după fiece bătălie, unde-i Cetatea Albă a lui Ștefan de la Marea Neagră, al cărui nume a fost șters din istoria de azi? Ne-au luat-o vrăjmașii, de ce se tem politicienii de azi să spună adevărul?

Pământul strămoșesc este sfânt, este o mamă, care trebuie să nască…

Când revin în Moldova, mă îngrijorez grozav, atâta beton! Am și eu șase ari de pământ lângă Chișinău, dar nu îndrăznesc să duc beton acolo, să lipsesc pământul de lumina soarelui…

 

 

– Domnule Eugen Doga, când ați fost ultima oară în Transnsitria, la mormântul mamei?

– Am fost un an în urmă. De obicei, merg o dată pe an, e greu acum să mă deplasez încolo. Cred că pe la jumătatea lui iulie din acest an voi merge iarăși la Mocra, eu îmi închipui ce voi trăi în inimă când voi scoate din buzunar documente care dovedesc unui venetic că eu sunt eu… Cândva, la acel pod de pe Nistru erau niște fete cu flori și pahare de vin, în costume naționale, venite de la Râbnița să mă întâmpine împreună cu marea Orchestră Simfonică de la Leningad, condusă de ilustrul muzician Anatoli Badhen. Nu știu unde-s fetele celea zâmbitoare, în locul lor stă pușca… Nici nu mai știu unde-i ieșirea din această situație tragică, care este vina mea, ca artist, ca om al acestui pământ, că nu pot ajunge la casa părintească, la mormântul mamei?

Tatăl meu își trage rădăcinile din Ardeal, mama mea vine, prin neamul ei, din Delta Dunării, numele Doga e de mii de ani, cuvânt pur latin, e o specie din familia stejarului și eu glumesc deseori că degrabă voi aduna documentele pentru a privatiza în Veneția Curtea Dogilor, unde, se vede, au trăit strămoșii mei, acolo am putea face sărbătorile cele mai frumoase. Of, și iarăși în străinătate…

– Unde vă simțiți mai străin, la Chișinău, la Moscova sau la Mocra?

– E straniu, dar mă simt străin și inutil peste tot, din cauză că nu pot influența roata vremii, mersul istoriei și atunci mă simt foarte prost, încep să mă lase puterile, capacitatea de muncă, să mă lase rostul nu numai al creației, dar și al vieții… Vedeți, petrec foarte mult timp în spitale și cred că anume frământările, durerile interioare legate de nedreptatea pentru neamul nostru îmi provoacă suferință. Mă simt bine numai în momentele în care stau pe scenă și văd în sală fețe bucuroase, luminoase, oameni frumoși care mă aplaudă, care vin special la concertele mele. Cred că atunci când omul pierde acest sentiment de Frumos, atracția pentru acesta, el începe deja să moară…

 

 

– Ei, care artist adevărat nu are dureri de inimă, când toată dragostea și tristețea lumii trece prin ea? Vă doresc să vă însănătoșiți în câteva zile și să reveniți în scenă zâmbind larg și frumos, îmbrăcat în costum alb, cu papion, așa cum vă știu eu din copilărie încoace! Neamul nostru e genetic tare și va izbândi!

– Mulțumesc frumos pentru perfuzia de optimism în acest salon nr. 6 de la Cardiologie, care, cred eu, nu-i ca la Cehov!.. De-amu mi-i mai ușor… Eu aș dori să mă simt bine peste tot, să cuceresc și Universul, cred că trebuie să avem o lege, care să ne permită să ne mișcăm oriunde, fără piedici, granițele pe care le avem nu-s după geografia Lui Dumnezeu… El ne-a creat oameni liberi din seminții libere.

Unii mă învinuiesc că mă duc des în Rusia… Bine, atunci tu, cel deștept, dă-mi de lucru acasă și negociază cu Rusia ca moldovenii să nu se mai ducă acolo la munci grele, ci în turism, în călătorii de cunoaștere… La vârsta și experiența mea vă spun în cunoștință de cauză: oameni de omenie sunt pretutindeni, dar, în același timp, peste tot sunt politicieni care îi iudesc pe acești oameni de diferite nații unul contra celuilalt.

Uite, Luminița, asta mă frământă pe mine, totul în viața mea e o bucurie cu tragedie împreună…

 

 

– Vă înțeleg perfect, despre aceste pagini dramatice din istoria noastră este și emisiunea „Focul din Vatră”, dedicată românilor de pretutindeni, la care v-am invitat. Dramatic destinul dvs., prea grea Crucea pentru întreg neamul dvs. din Basarabia, pe linia mamei, și Transnistria, pe cea a tatălui, care a murit în război pe când aveați doar șapte anișori…

– Bunica mea, Nadia, mama mamei mele, născută în Basarabia, a trecut înapoi Nistrul să-și vadă părinții abia când a venit armata română, în 1941. Cum s-au închis granițele în 1917, așa și nu s-au văzut… Striga, sărmana, peste sârma ghimpată de pe Nistru, încolo, spre Saharna: „Mamă, mamă-ă-ă!” și dacă vântul bătea spre Basarabia, atunci putea fi auzită, puteau schimba câteva vești despre familii. Dumnezeu să ne păzească să se mai repete așa ceva în neamul nostru! Mă tem, însă, că degrabă eu voi striga din Basarabia peste Nistru către sora mea: „Galina, Galina-a-a-a!”…

 

 

Simt arta, rostul ei, numai atunci când aceasta poate influența asupra societății, când omul este cucerit de muzică, fredonează un cântec, când e încântat de ideea și mesajul unei opere muzicale, așa cum a fost în cazul cântecului „Orașul meu”, toți îl cântau în 1971 și mai încoace, le plăcea ideea, simbolul…

– Domnule Eugen Doga, ce ne puteți spune despre viața personală, despre familia dvs.?

– Eu cred că ascultătorii știu despre viața mea personală mai mult ca mine… Am citit chiar azi un interviu într-un ziar de la Chișinău, interviu pe care nu l-am dat, bine că nu e rău… Ce să spun? Modul meu de viață este foarte straniu, sunt foarte rar în sânul familiei, noroc că soția și fiica mă înțeleg, altfel ar fi foarte prost. Văd în tren ce se întâmplă cu moldovenii noștri, pleacă singuri în Rusia, dar se întorc cu duduițe care nu se pricep la nimic și nu doresc să se integreze în cultura noastră. E tristă perspectiva neamului, dacă se destramă familii, iar părinții lasă copiii de izbeliște, apar băieți și fete educați de stradă…

– Cum le cheamă pe soție și pe fiică?

– Natalia o cheamă pe soție și Viorica pe fiică, căreia nu eu i-am ales prenumele, dar soția, rusoaică din Moscova, care s-a încadrat în societatea noastră imediat cum a venit să trăiască în Moldova, anii `60, învățând limba română literară, studiind cultura națională. Natalia cunoaște pământurile noastre și ale României mai bine decât mulți dintre moldovenii noștri. Primul plai pe care și-a dorit să-l vadă a fost Bucovina, partea de nord ocupată de URSS, că peste Prut nu se putea trece. Pământul Bucovinei încă nu era stricat, acum e deja mare jale… Acolo unde nici țipenie de ucrainean nu era pe plaiurile din apropierea Putnei lui Ștefan cel Mare, acum sunt mai mult de jumătate, au școli, cele scrise și citite toate numai în limba lor, iar românii pe pământul lor strămoșesc sunt tot mai apăsați și mai puțini, asta în timp ce ucrainenii din R. Moldova au de toate, nu le încalcă nimeni drepturile… Unde-s emisiunile, presa, școlile noastre din Ucraina? Eu mă revolt și-s solidar cu cei care doresc să vorbească limba română la noi acasă.

 

 

– Vorbiți o română tot mai frumoasă și asta mă bucură, știu că la Mocra ați învățat românește doar prima jumătate de an din clasa I, restul studiilor fiind nevoit să le faceți în ucraineană, școala primară și în rusă – studiile liceale și superioare…

– Mulțumesc frumos pentru apreciere! Așa este, sunt moldovean după ambii părinți, dar mi-am făcut studiile în alte limbi, școala românească din sat fiind lichidată în 1944, nimănui nu doresc așa ceva… Eu spun clar că vorbesc în limba română, poate nu atât de românește, dar nu e vina mea că am fost nevoit să învăț în ucraineană și rusă toată viața, iar limba mea maternă, limba română, am reînvățat-o aici, la Chișinău, pe la 20 de ani…

Vorbeam de situația alarmantă din Bucovina, dar în sudul Basarabiei este și mai tragic… Acolo, pe malul Dunării, am fost întâmpinat cândva cu pâine și sare pe „pământ ucrainesc” și eu, după ce am luat pâinea și sarea, m-am indignat grozav. Îi zic: dragă duduie, da` de cât timp ești aici? Îmi răspunde: „Da` eu îs șefă de club, am terminat la Poltava tehnicumul muzical și am fost trimisă aici…”. I-am spus atunci: Niciodată să nu mai faci treaba asta, poți să mă saluți pe mine sau delegația venită din partea noastră în „RSS Ucraineană”, dar nu pe pământ ucrainesc, fiindcă acesta este pământul nostru, al Moldovei!

– Dragă Eugen Doga, doresc ca viața să vă fie frumoasă ca muzica pe care-o creați și sper să trăiți timpul în care oamenii politici de la noi vor înțelege că pentru a reveni acasă un om de talentul dvs. are nevoie de condiții elementare.

– Eu tot timpul vreau acasă, dar îmi mănânc zilele departe de familie și nu numai eu… unde-i Brumă, unde-i Strezev, unde-i Loteanu, unde-i Ungureanu? Deci, este o cohortă de oameni din generația mea și puțin mai tineri, care a dispărut de aici, dar ce, chiar poporul nostru n-are nevoie de noi? Sunt niște artiști cu voci fantastice, iar regizorul Emil Loteanu este o personalitate de categorie mondială și stă fără lucru… Oare este bine asta? Asistăm la o autoexterminare a neamului nostru. Străinii luptă împotriva noastră cu mijloacele lor vechi, dar „ai noștri” ne distrug neamul și mai dureros, din interior, de unde nici nu te aștepți.

– Sănătate și iar sănătate, dle Eugen Doga, mă bucur că ne-am cunoscut și, așa cum am convenit, vă aștept în ospeție la Radio Moldova, pentru a continua dialogul nostru în condiții mult mai bune!

– Mulțumesc că ai venit cu flori și că am sfătuit cu drag, mă simt deja mult mai bine și sper să vin la Casa Radio în timpul apropiat, Radioul Moldovei a fost primul loc de muncă și pentru mine, în Orchestra simfonică.

 

Chișinău, 20 mai 1998, Spitalul Guvernului, Secția Cardiologie

 

 

 

 

 

 

 

Ce am rodit împreună pentru întreg Neamul românesc după fericita întîlnire din 19 mai 1998?..

 

Anul 1998 (12 septembrie)

Radio Moldova: „Focul din Vatră” cu legendarii Artişti Eugen Doga şi Emil Loteanu (1998, PARTEA I)

„Focul din Vatră” cu Eugen Doga, Emil Loteanu, Svetlana Toma (1998, PARTEA II)

 

Anul 2007 (11 decembrie)

 

 

Anul 2012 (21 noiembrie)

 

 

 

Anul 2012 (25 decembrie)

PRIMUL videoCLIP Flacăra Film: „Moş Crăciun” (vs. Moş Gerilă) cu Aurica Dicusară Basarabeanca,
versuri Adrian Păunescu (1983), muzică Eugen Doga (1993)

 

 

Anul 2013 (16 mai)

Flacăra Film DOCumentar – 100 de români celebri născuţi în Moldova: „Eugen Doga”

 

 

Anul 2015

Primul turneu Internațional Flacăra Film:

cu artiştii Eugen Doga şi Vasile Iovu – Canada şi SUA (15-18 august 2015)

 

 

Anul 2017 (3 octombrie)

Reportaj TVM de la Mocra, Râbnița, unde Eugen Doga a ajuns totuși pentru filmările la noul documentar

(prima revenire acasă, la Mocra, după războiul din 1992, fără pașaport… Echipa Flacăra Film a reușit!)

 

 

Dumnezeu să ne binecuvînteze cu sănătate, răbdare și minte mereu luminată întru realizarea operei ce va încununa întreaga colaborare!!!

Hristos a Înviat!

 

 

Eugen Doga întâmpinat în s. Cenac cu dangăte de clopote… Reportaj și dialog la TVR Moldova

 

 

 

 

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

La mulţi ani Mărţişorului Neamului! Filmul encyclopedic „Eugen Doga”, realizat de Flacăra Film

Mărturii-document: Eugen Doga povesteşte de ce NU-şi sărbătoreşte ziua naşterii – 1 Martie

Eugen Doga: „Ce este femeia?..” (dedicație mamei sale, Lisaveta)

Discursul deputatului Eugen Doga la PRIMA Mare Adunare Naţională – 27 August 1989

Constantin Oboroc: „Rugă lui Eugen DOGA” (despre clasa politică imorală din R. Moldova)

 

Eugen Doga despre „Academia Emil Loteanu” (dialog)

Eugen Doga – LAMENTO, lucrare magistrală scrisă în amintirea prietenului Emil Loteanu

VIDEO // Eugen Doga invitat la Vals de Galina Beleaeva, Olenka din filmul lui Emil Loteanu

Emil Loteanu – „Poienile roşii”, filmul de debut al lui Grigore Grigoriu, Svetlana Toma ş.a.

Filmul artistic „Luceafărul” de Emil Loteanu şi Eugen Doga (1986)

Ion Suruceanu – „Copilărie, luncă de argint”, muzică Eugen Doga, versuri Emil Loteanu (1973)

 

Filmul „Maria, Mirabela” de Ion Popescu GOPO, care l-a luminat pe Eugen Doga că moldovenii / românii sunt un Neam

Eugen Doga povesteşte cum a fost „arestat” Eminescu de grănicerul sovietic…

Marin Sorescu, Gr. Vieru, E. Doga, A. Similea UNIŢI prin poezie şi fotografie (1980)

Eugen Doga despre Nichita Stănescu, cum şi unde s-au cunoscut… // Mărturii

 

Aprecieri // Grigore Vieru şi Maria Bieşu despre Eugen Doga

Cîntecul de debut al Mariei Bieşu – „Floare dalbă de livadă” (1958)

Aprecieri // Sofia Rotaru şi Vasile Iovu despre Eugen Doga

Aprecieri // Mihai Dolgan, Petre Teodorovici, Anatol Chiriac despre Eugen Doga

Aprecieri // Marii dirijori ruşi, Anatoli Badhen si Serghei Skripka despre Eugen Doga

Aprecieri // Mihai Constantinescu, Violeta Andrei, Stela Popescu, Alexandru Arşinel despre Eugen Doga

 

Aprecieri // Gheorghe Vodă şi Emil Loteanu despre Eugen Doga

Eugen Doga despre Gheorghe Vodă, „naşul” său în arta cinematogarfică // Mărturii prețioase

Debutul compozitorului Eugen Doga în muzica de film: „Se caută un paznic” (Moldova-Film, 1967)

Sofia Rotaru în 1971 – „Oraşul meu” și mărturii de la Eugen Doga despre cîntec şi descoperirea „româncuţei de la Cernăuţi”

Ştefan Petrache – „Hora Mare”, muzică Eugen Doga, versuri Gheorghe Vodă (Moscova, 1981)

 

Filmul „Eugen Doga”, realizat de Studioul Flacăra Film, a câștigat Premiul I al Festivalului Int. de Film HERCULES.ro

Prime TV despre PREMIILE Festivalului Internaţional HERCULES.ro câştigate de Flacăra Film şi CIOfilm de la Chişinău

TVM: Dialog cu Eugen Doga, Luminiţa Dumbrăveanu şi Teodor Guţu despre recentul turneu în Canada şi SUA

TVR Moldova de Ziua Limbii Române, cu Eugen Doga şi Luminiţa Dumbrăveanu

 

Medalia „Unirii” din Canada pentru E. Doga, V. Iovu, L. Dumbrăveanu, T. Guțu; „Eminescu” pt. P. Bălan și N. Avram

Flacăra Film la TVM: „DOR de Eugen DOGA”, 3 PREMIERE LIVE – carte, film, cântec (Partea I)

Aurica Basarabeanca – „Nemărginire”, cântec dedicat Artistului Eugen Doga, prezent la premiera TVM

Aurica Basarabeanca – „Cântec de Neam”, A cappella în faţa maestrului Eugen Doga

videoCLIP Flacăra Film: „Basarabie, nu plânge!” cu Aurica Basarabeanca (muzică, versuri, voce)

 

3 octombrie 2017 // Reportaj TVM de la Mocra, Râbnița, unde compozitorul Eugen Doga a ajuns totuși pentru filmările la noul documentar

1 Martie 2022 // Singura școală de limba română din Rîbnița va purta numele compozitorului Eugen Doga, născut pe „meleagurile Rîmniței”

 

 

 

Sursa material: Volumul publicistic „33 de dialoguri memorabile la „Focul din Vatră” și Flacăra Film Chișinău

Sursa foto: Luminița Dumbrăveanu, Eugenia Tofan, Sergiu Ciorescu, Valeriu Clapco

Sursa video: Flacăra Film