Eugen Doga despre „Academia Emil Loteanu” (dialog)

Eugen Doga si Emil Loteanu discuta un scenariu de film-420px

Mărturii în exclusivitate ale compozitorului Eugen Doga despre poetul şi regizorul Emil Loteanu din cartea mea „Eugen DOGA: Muzica este prima şi ultima mea iubire (ed. Prut, Chişinău, 2012, 296 pag.), Capitolul V, intitulat Muzica pentru film. Colaborarea cu regizorii şi scenariştii Gheorghe Vodă, Vlad Ioviţă şi Emil Loteanu.

Această carte-document, la care am lucrat în total vreo 15 ani, a fost lansată în luna august 2015 si în Canada şi SUA, unde am participat împreună cu protagonistul ei – compozitorul Eugen Doga la PRIMUL Festival al Limbii Române în America de Nord.

(…)

   – Din prima parte a acestui capitol, deducem, că regizorii, scenariştii Gheorghe Vodă, Vlad Ioviţă şi Ion Mija  au fost cei care v-au lansat în lumea magică a filmului şi v-au pregătit, totodată, de colaborarea cu marele regizor de film Emil Loteanu. Ce a însemnat apariţia lui Emil Loteanu în viaţa Dvs?

– A însemnat enorm. Un întreg univers. Emil Loteanu a fost cel care m-a ajutat să mă întorc la sine, acasă. Nu la casa cea fizică, ci la casa spirituală, la rădăcinile neamului nostru, la folclor, la limba noastră. Casa aceasta era în mine, o aveam de la părinţi, dar nu o descoperisem încă din cauza timpurilor pe care le-am trăit. El a fost acela, care m-a ajutat să descopăr muzica populară din Basarabia, muzica autentică de pe timpuri, muzica ţigănească ori chiar clasică uneori, pe care nu o ştiam şi pe care am cunoscut-o numai datorită lui Loteanu. Îmi amintesc de un caz ieşit din comun. Trebuia să cântăm concertul pentru vioară şi orchestră de Luciano Berio, care nu avea, însă, note. Am fost nevoit să caut un clavir, să fac un aranjament în stilul preclasicilor şi să cântăm cu o formaţie care să se potrivească timpului respectiv. Emil Loteanu era foarte precaut în alegerea echipei sale, dar, alegându-l pe cineva nu-l mai lăsa, îl păstra. El m-a studiat, supravegheat timp de patru ani şi numai după aceasta m-a invitat să scriu coloana sonoră pentru filmul Lăutarii (1971). Până la începutul colaborării noastre din anul 1971, cu toate că îmi promitea mereu că vom colabora la următorul film, lua până la urmă pe altcineva. Nu pot să-mi explic asta…

   – Eugen Doga şi Emil Loteanu, Emil Loteanu şi Eugen Doga. Veţi intra în istorie ca un tandem de excepţie, ca doi mari artişti care s-au creat şi completat unul pe celălalt.

– Nu ştiu ce va face istoria cu noi, dar ai dreptate în mare măsură. Cred că numai împreună puteam realiza ceea ce am realizat. Alături de el, am făcut o adevărată şcoală, de fapt, mai multe şcoli. Mai întâi, şcoala românească, ţigănească, apoi şcoala rusească. Pe urmă, a apărut o altă şcoală, cea de balet – Luceafărul şi filmul Anna Pavlova. Eu aveam experienţa cu baletul Luceafărul, dar, în cazul celebrei dansatoare Anna Pavlova, aveam de-a face cu baletul clasic şi mi-am asumat marea îndrăzneală de a corecta aceşti clasici sau chiar de a-i înlocui, scriind altă muzică, pentru că eu nu eram de acord cu muzica acestor clasici, ea nu se încadra în viziunea filmului nostru. Sigur că îl consultam mereu pe Loteanu, dar munca mea era mai dificilă în cazul dat, or, el făcea la filmări şapte-opt duble, ca să aibă de unde alege, în timp ce eu trebuia să fac o singură variantă, varianta perfectă, asta nu e de glumă…

   – Muzica fiind un element de bază al reuşitei unui film…

– Exact. Un alt element specific al creaţiei lui Emil era faptul că muzica era scrisă înainte de filmări, aşa încât muzica dădea tonul pe platoul de filmare, actorii îşi coordonau mişcările, mimica, ascultând muzica. Cazul cu valsul din filmul Dulcea şi tandra mea fiară a devenit unul antologic. Anume valsul a dictat acea scenă minunată a nunţii, a imensităţii. După acest vals, am fost pus într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că ce poţi să mai scrii după un asemenea vals de succes?!, dar a trebuit să scriu în continuare. Cred că un element de bază care mi-a asigurat reuşita unor lucrări muzicale, cum ar fi valsul, Anna Pavlova, baletul Luceafărul, baletul Venancia, îl constituie faptul că am introdus vocalul/vocaliza şi corul, care dă măreţie şi emoţie muzicii. Un exemplu, Dansul focului pe piaţă ori Dansul egiptean, sunt piese în stil clasic, nu a dansat Anna Pavlova aşa ceva, dar noi am introdus în biografia marii artiste aceste creaţii ale mele. Dar câtă forţă şi expresie au căpătat scenele cu Lebăda de Camille Saint-Saens! Din originalul Lebedei au rămas numai penele…, pentru că am introdus nu numai orchestră şi cor, dar şi solistă vocalistă, o nouă armonie, o nouă formă, alt diapazon. Eu puteam să scriu aşa ceva numai cu Loteanu, el era o mare forţă creatoare, el era artistul liber, care mă încuraja, deşi nu mi-a zis niciodată cuvinte de laudă, asta nu făcea parte din felul lui de a fi. Multe spuse frumoase de-ale lui despre mine le aflam din presă. Emil Loteanu este acel care m-a ajutat să descopăr un mare mister, faptul că există un spaţiu între pământ şi cer, un spaţiu care uneşte cele două dimensiuni. Eu am tins tot timpul să scriu muzică pentru acest spaţiu misterios, spaţiul dintre pământ şi cer…

   – E foarte interesant ceea ce spuneţi. Muzica Dvs este atât de senină şi înălţătoare, încît ai într-adevăr senzaţia că vine de undeva de departe… Vă rog să ne spuneţi, cum l-aţi cunoscut pe Emil Loteanu?

– L-am cunoscut cum l-a cunoscut toată lumea. El a venit în URSS de la Bucureşti, pe la începutul anilor ’50. I-a lăsat la Bucureşti pe mamă-sa şi frate-său, tatăl murise de timpuriu, pentru că nu mai putea suporta acele urmăriri la care erau supuşi refugiaţii basarabeni şi bucovineni, care, dacă erau prinşi, erau imediat deportaţi în URSS. Mare nebunie a mai fost şi asta! El n-a stat mult timp pe la Chişinău, a plecat la Moscova, unde a trecut prin mai multe încercări, după care, a reuşit să ajungă totuşi la Institutul de Cinematografie, la actorie, apoi, la regie. Foarte bine a făcut că s-a dus la regie. Avea ceva nativ în el pentru această meserie şi pe deasupra, mai era şi un poet bun. De altfel, cred că el a fost şi a rămas poet în tot ceea ce a făcut, filmele lui sunt filme poetice, de aceea, au şi prins atât de mult la public.

Încerc să ţi-l descriu cum l-am văzut prima dată. Era, cred, prin 1955. Îl văd ca şi acum, îmbrăcat într-un pardesiu de culoare deschisă, cu un fular peste umăr, cu o frizură extraordinar de bogată şi frumoasă, cu o limbă română perfectă şi cu poeziile lui melodioase, cu care cucerea lumea, mai ales, partea feminină. El a apărut pe străzile Chişinăului ca un zeu, ca un mentor, deşi era mult mai tânăr decât cei consideraţi clasici la Chişinău.

   – Am înţeles că pe fundalul populaţiei de aici, Emil Loteanu a apărut ca un lord, ca un aristocrat… Era proaspăt din toate punctele de vedere…

– Da, era un lord, era un adevărat domn. Atunci când mergea pe stradă, fetele ameţeau, uitându-se la el. Era vai de capul lor la ce ispite erau supuse. În afară de prezenţa fizică, ştia să se impună prin politeţe, prin vorbă, prin cunoştinţe, că era un spirit enciclopedic, prin declamarea unor poezii. În context, aş dori să-ţi vorbesc despre modul lui cu totul ieşit din comun de a percepe lumea şi de a absorbi informaţia. La prima vedere, Emil părea un om superficial. Putea să deschidă o carte, s-o răsfoiască şi să adoarmă cu ea în mînă, dar după asta să-ţi spună că ştie ce este în această carte. Avea o capacitate deosebită de a citi şi de a fotografia textul, ideile, versurile, aşa cum face scanerul pentru calculator. Era neobişnuit, orice sămânţă a cunoştinţelor picată în grădina memoriei lui, dădea imediat roade, pentru că fondul lui genetic era unul neordinar, care se completa mereu cu lecturi, întâlniri, impresii.

   – Cum v-aţi întâlnit personal cu Emil Loteanu, cum aţi iniţiat colaborarea?

– Ne-am întâlnit la studioul Moldova-film. Eu am început să scriu muzică pentru film prin 1967, iar el era deja bine situat şi apreciat la studiou. Eu auzisem de el, dar şi el mi-a mărturisit că ascultase muzică de a mea. Ştia, deci, de mine, dar colaborarea noastră, după mai multe promisiuni de-ale lui, a început de-abia peste patru ani la Lăutarii, în anul 1971. Iată în acest an a început pentru mine marea şcoală, marea Academie Loteanu. Datorită lui am cunoscut lăutari adevăraţi, am mers în Bucovina şi am văzut oameni de-ai noştri, care şi atunci îşi spuneau români. Loteanu mi-a deschis în faţă o lume nouă, o lume din care eu făceam parte, dar pe care n-o ştiam până atunci. Loteanu a fost şi rămâne pentru mine un mare artist, un mare regizor, un veritabil om de cultură. Artistismul, măiestria tehnicii de film, temperamentul acesta expansiv în sens frumos, comunicarea cu lumea, limba română curată şi nu cum se vorbea pe la Chişinău – toate acestea le-am învăţat de la Emil Loteanu, de aceea am şi folosit sintagma Academia Loteanu, fără a exagera ceva. Loteanu era pentru noi, toţi, un fel de dascăl, dar nu afişa asta ca să înjosească pe cineva, nu călca pe nimeni în picioare, îşi alegea minuţios elevii şi îi învăţa cu răbdare. Da, în procesul de lucru, era necruţător, storcea toate energiile pentru a-şi atinge scopul – un film bun. Felul lui de a fi m-a ajutat să-mi formez şi eu un caracter de fier în procesul de creaţie. Şi eu sunt necruţător în procesul de înregistrare a muzicii mele pentru film ori când fac repetiţii cu soliştii pentru un concert sau altul.

   – Cum aţi trecut de la colaborarea în domeniul filmului la realizarea baletului „Luceafărul”?

– Eram în ultima etapă de realizare a filmului Lăutarii. Nu-mi închipuiam despărţirea de Emil Loteanu. Eu aveam ideea „crudă” a baletului Luceafărul de prin anul 1971, dar nu aveam un libret pe potrivă. Emil Loteanu a zis că îmi scrie libretul, era predispus pentru această creaţie eminesciană şi într-adevăr mi-a făcut un libret, jos pălăria! A realizat o creaţie excepţională, poetică, teatrală, spectaculoasă şi mie nu-mi rămânea decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Emil Loteanu era, ca şi mine, fascinat de opera lui Mihai Eminescu. Ambii am scris din profunzimea sufletului acest balet, cred că de aceea ne-a şi reuşit. Altceva e, că eu am început baletul în 1971, dar m-am oprit la tabloul 3, nu-mi venea Luceafărul în scenă şi l-am finisat tocmai peste zece ani, după ce am scris muzica la filmele Maria, Mirabela şi Anna Pavlova. Apoi, au apărut în viaţa mea aceşti doi mari oameni de creaţie – Alexandru Samoilă şi Aurelian Dănilă, care, cu insistenţa lor proverbială, m-au determinat să finisez baletul şi să-l prezentăm publicului de la Chişinău la 6 iunie 1983. Precum ţi-am spus, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de creaţie.

   – Am aflat că pentru a scrie acest balet, Dvs şi Emil Loteanu v-aţi retras la o casă de creaţie din apropierea capitalei Ucrainei…

– Exact. Ne-am dus la o cabană de lângă Kiev, era iarna anului 1972. În primele zile,  comportamentul lui Loteanu mă supăra grozav. Aproape o săptămână n-a scris nimic, umbla prin zăpada din pădure, admira natura, făcea focul în sobă cu lemne de mesteacăn etc.

După care, s-a aşezat la masa de scris şi în două nopţi a înşirat libretul pe hârtie. Se vede că focul ardea nu numai în sobă, ci şi în fiinţa lui. Loteanu a adunat în libret elemente din mai multe opere ale lui Eminescu, el a descifrat unele stări, care la Eminescu erau redate poate printr-un cuvânt sau o aluzie. De exemplu, tacâmurile celea de argint, Loteanu le-a făcut talgere de argint sau scena cu vrăjitoarea, Eminescu nu are aşa ceva. Emil Loteanu, ca scriitor şi regizor, a văzut, însă, opera lui Eminescu în toată complexitatea ei, romantică şi dinamică. Altfel spus, Emil, cu marele lui talent, a nuanţat unele stări ale genialului nostru Artist – Mihai Eminescu.

 

Coperta carte Luminita Dumbraveanu despre Eugen Doga FINAL-16 nov 2012-900px

 

– Mulţi cititori sunt curioşi să afle cum aţi scris celebrul vals din filmul lui Emil Loteanu „Dulcea şi tandra mea fiară”. Actriţa Svetlana Toma mi-a spus că Emil Loteanu a „zmuls” practic din Dvs acest minunat vals.

– Cu valsul acesta e o întreagă poveste. Timp de vreo jumătate de an am căutat muzica pentru această scenă din film, care, conform, scenariului nu era o scenă însemnată. Muzica pentru nunta miresei Skvorţova urma să fie luată din operele cunoscute deja, clasice. Am căutat muzica pentru această scenă prin muzee, am fost şi la muzeul „Glinka” să studiez ce muzică se păstrează din anii ’80 ai sec XIX şi nu am găsit nimic potrivit, pentru că tehnologia aceasta a înregistrării sunetului a apărut puţin mai târziu, graţie unor plăci de ceară. Ceea ce am găsit pe la aceste muzee, nu mă impresiona cu nimic, erau banale şi slăbuţe din punct de vedere artistic.  În această situaţie, am hotărât să scriu un vals, pentru că valsul devenise popular la curţile aristocraţilor din Rusia de-abia în anii ’80 ai sec. XIX, deci, cu câteva decenii mai târziu decât în Europa. I-am spus lui Loteanu că am decis să scriu un vals, el a acceptat. Scriu, scriu, fac mai multe schiţe, dar simt că nu-mi vine ce trebuie…

   – Să precizăm că aveaţi în faţă doar scenariul, nu şi imaginea filmată…

– Da, filmările pentru această scenă din Cehov, cu nunta eroinei Skvorţova, erau programate peste trei zile, pentru ziua de joi, dar mie nu-mi venea valsul şi gata. Marţi seară, pe la orele 23.00, intră Loteanu în camera mea de la hotelul Mosfilm. A intrat ca un fulger, era obosit, agitat şi-mi zice: „Valsul!”. Eu m-am cam pierdut cu firea, nu ştiu ce am mai zis. Îi cânt la pian o schiţă – strâmbă din nas, îi cânt a doua schiţă – se enervează, îi cânt a treia – el se-nfurie tare de tot. Nu mă mira pentru că şi eu simţeam că nu e ce trebuie să fie. Mă gândeam în sinea mea că Loteanu o să arunce cu ceva în capul meu. A început să strige la mine. Văd că treaba merge din rău în mai rău. Furia lui Loteanu era justificată, aveam comandat a doua zi studioul cu Orchestra Simfonică şi corul, iar a treia zi începeau filmările. Ca să nu mai vorbim de faptul că el i-a convins cu greu pe ruşi ca eu, un moldovean, care a scris cu succes muzica la filmul Şatra, să scriu muzică şi la o operă de Cehov, reieşea că-l fac de râs pe Loteanu, ceea ce ar fi fost o catastrofă pentru toţi.

Iată, anume în aceste clipe de mare tensiune, îmi amintesc de o schiţă mai veche de a mea, scrisă cu gel verde, pe care o aruncasem undeva jos, prin sertare. O scot şi-i cânt intonaţia, motivul valsului, notele de la început pe care le ştie acum toată lumea. Loteanu a tresărit imediat şi zice: Ha! De unde-i asta, cântă mai departe…” El nu ştia că mai departe nu era scris nimic în notiţele mele şi am început să improvizez pe loc, am ajuns la refren şi-i torn mai departe tot ceea ce-mi trăsneşte prin cap. Loteanu era încă înfuriat, nu a zis nimic despre vals, a plecat şi m-am bucurat că nu a sărit uşa din ţâţâni, aşa de tare a trântit-o în urma lui. Am lucrat toată noaptea la acest vals şi dimineaţa am predat partitura orchestrei, conform programului. Nu mi-a fost greu pentru că eu scriu partitura direct pe curat, sunt un compozitor care nu are nevoie de ciornă. Uite asta a fost povestea valsului îndrăgit de multă lume. A venit nu ştiu de unde…

   – …de undeva de Sus, a fost într-adevăr o clipă de inspiraţie genială.

– Probabil, stau nişte Îngeri acolo Sus, cu notele în faţă şi-mi trimit uneori nişte intonaţii, nişte motive muzicale pentru a mă scăpa de necazuri. Cred că nu numai mie mi se întâmlă aşa ceva…

   – Cum a reacţionat Emil Loteanu când a auzit valsul finalizat, înregistrat cu Orchestra Simfonică a Cinematografiei de la Moscova?

– Am mai menţionat că Emil Loteanu nu-mi spunea niciodată nimic de bine, nu umbla cu laude în relaţiile noastre personale. În schimb, în presă, vorbea foarte frumos de mine. Aşa era el şi eu l-am acceptat aşa cum este!

   – Orchestra Simfonică a Cinematografiei ruse, condusă de Serghei Skripka a avut, însă, o reacţie rar întâlnită între muzicieni…

– Ei, Orchestra, după înregistrare, a bătut cu arcuşurile în pupitre, semn de înaltă apreciere a creaţiei pe care au interpretat-o. Ai dreptate, e un fenomen rar întâlnit între muzicieni. Mi-au spus încă atunci că valsul pe care l-am scris este muzică clasică. Tot atunci, Emil a spus în presă că valsul este o cardiogramă a filmului Dulcea şi tandra mea fiară sau O dramă la vânătoare după Cehov.

   – Am înţeles că a doua zi, la filmări, actorii şi-au jucat rolurile fără mare dificultate, fiind inspiraţi de valsul Dvs.

– În acest caz, muzica a dictat regia. Actorii erau tare înaripaţi. Pe platoul din localitatea Valuevo, o suburbie a Moscovei, acest vals a răsunat cred că de vreo sută de ori. Toată lumea propunea câte ceva pentru această scenă, ascultând ritmul valsului.

   – Sugestii pe care Emil Loteanu le-a acceptat din mers, îmbunătăţind astfel scenariul.

– Da-a-a, ceva se întâmpla în ziua aceea de joi. Se termina ziua, iar filmările încă nu începuseră. Pierdeam lumina zilei, dar uite că până şi acest neajuns a jucat un rol important în dramaturgia lui Loteanu. Operatorul Vladimir Nahabţev a propus ca spre sfârşitul valsului, când intervine corul, eroina filmului – mireasa să fie ridicată în ceruri. Emil a rămas foarte intrigat şi-l întreabă pe Nahabţev: Cum s-o înălţăm la cer?”. Operatorul îi spune că o poate face foarte simplu, o aşază pe macaraua pentru camerele de luat vederi şi o roteşte împreună cu camera. Emil a acceptat imediat acest truc de cinema. Ori de câte ori privesc filmul Dulcea şi tandra mea fiară, îmi amintesc de această întâmplare la filmare. Când vei privi filmul şi vei ajunge la această scenă, ai să observi că mireasa Olenka, adică artista Galina Beleaeva, dansează, dansează, apoi, parcă se rupe de pământ. E o imagine foarte simbolică, apune soarele, apune şi boierimea bătrână, căruntă, iar eroina – noua generaţie, apare în alb, răsare în locul soarelui… Dumnezeu a vrut ca scena asta cu bucluc să fie una dintre cele mai reuşite.

   – Ce a însemnat filmul Dulcea şi tandra mea fiară” pentru cinematografia sovietică, anul 1978?

– La început, criticii din Rusia l-au tratat mai degrabă în termeni critici, nu le-a prea plăcut. Au scris că nu e Cehov, că există influenţe din Şatra, au fost şi alte reproşuri. Muzica mea din film a fost, însă, foarte apreciată, mai cu seamă, de public, ceea ce oarecum a umbrit filmul în sine. Acest lucru, din păcate, l-a deranjat foarte mult pe Emil Loteanu şi în sufletul lui a apărut un fel de gelozie inexplicabilă, care s-a manifestat şi mai dureros la premiera baletului Luceafărul din 1983. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar ne-am înţeles la începutul acestui dialog să fiu sincer. Supărările noastre de moment au trecut, însă, ca ploile de vară, iar noi am ştiut să ne depăşim şi să ne continuăm colaborarea.

   – Dintre cele patru filme realizate cu Emil Loteanu: Lăutarii”(1971), Şatra” (1976), Dulcea şi tandra mea fiară” – O dramă la vânătoare”(1978) şi Anna Pavlova”(1983), care vă este cel mai aproape de suflet?

    – Nu pot să-ţi spun asta, pentru că toate sunt diferite şi inedite. Pot să-ţi spun care e cel mai privit şi mai cunoscut în lume, este Şatra, dar asta nu înseamnă că este mai presus de celelalte. Cred că cele mai profunde sunt, totuşi, O drama la vânătoare şi Anna Pavlova.

   – Speraţi o vreme că Emil Loteanu vă va scrie libretul pentru Dialogurile dragostei” (Mihai Eminescu – Veronica Micle), apoi, l-am auzit pe Emil Loteanu că doreşte să facă un film despre marea noastră cântăreaţă de operă Maria Cebotari. Ce planuri mai aveaţi împreună?

– Cu regret, Emil a refuzat să scrie libretul pentru Dialogurile dragostei. Iar în privinţa filmului despre Maria Cebotari, Emil mi-a vorbit de acest proiect, dar nu mi-a dat detalii. Cred că aşa avea să fie, aveam să scriu cu mare plăcere muzica pentru filmul Maria Cebotari, comoara noastră naţională intrată în universalitate. Eu cred că în cazul tergiversării turnării acestui film nu a fost vorba doar de lipsa de bani, ci mai degrabă de politică…

În ultima perioadă, am început să lucrăm la filmul YAR, denumirea unui restaurant din Moscova unde se adună boemii şi ţiganii…

   – Film care, spunea Emil Loteanu într-o emisiune televizată, urma să fie sponsorizat de primarul Moscovei Iuri Lujkov…

    – Poate, nu ştiu… Lucram deja la scenariu, la planul de filmări. Mi-am dat seama, însă, că facem încă un film ţigănesc, ceea ce mă deranja în interiorul sufletului meu, pentru că nu ştiam dacă sunt capabil să depăşesc ca valoare muzica din Şatra. M-am gândit şi la altceva, chiar dacă voi reuşi să scriu o muzică mai bună, totuna vor începe a o compara cu cea din Şatra. Mie nu-mi place să mă repet şi nici lui Emil nu-i plăcea asta. Am stat strâmb şi am judecat drept, am decis să nu-mi fac rău mie, să nu-i fac rău nici lui Emil şi să nu dezămăgesc nici publicul. Am procedat cinstit, i-am dat un telefon lui Emil şi i-am spus că nu vom putea colabora la acest film. De obicei, ne întâlneam acasă la mine, acasă la el sau la studiou, dar de această dată ne-am întâlnit nu ştiu de ce la Gara Kiev. I-am întors banii, pe care mi i-a dat în avans, i-am întors scenariul şi mi-am cerut scuze că nu pot fi la înălţimea aşteptărilor lui. El era foarte liniştit, foarte trist şi m-a întrebat un singur lucru: „Da’ cine să scrie muzica?” I-am spus că sunt mulţi compozitori la Moscova capabili să scrie pentru acest film. Aşa ne-am despărţit…

   – Aceasta a fost ultima Dvs întâlnire, o întâlnire între doi vechi prieteni mai mult decât semnificativă – la gară?

    – Da. La Gara Kiev a fost ultima dată când l-am văzut pe Emil Loteanu în viaţă, asta a fost cu mai puţin de o lună înainte de moarte.

   – Boala lui a avansat foarte repede, a ars foarte repede… Ştiaţi că era bolnav?

    – Nu ştiam de boala lui, nu mi-a spus, dar el cred că ştia deja ce are, se chinuia sărmanul…

Această despărţire a însemnat o durere extraordinară şi pentru mine…

   – Ce aţi fi vrut să-i spuneţi lui Emil Loteanu, ca prieten, şi nu aţi reuşit să-i spuneţi?

    – I-aş spune ceea ce i-am spus şi în timpul vieţii, îl certam că nu mai scrie poezie. Scria foarte puţin în ultimul timp şi îmi părea rău, pentru că era un mare poet. Acesta a fost marele lui neajuns.

Îi simt lipsa nu numai ca artist, dar şi ca om, pentru că la Moscova aproape că nu mai am cu cine vorbi româneşte, fie şi la telefon. Odată cu el a dispărut şi lumea, universul în care am trăit atâţia ani, dar această lume încă putea să mai trăiască… E o foarte dureroasă pierdere pentru mine şi pentru cultura noastră.

   – Eraţi ca fraţii…

    – Eram într-adevăr ca fraţii, eram aceeaşi generaţie, ne înţelegeam foarte bine, de aceea am şi făcut multe lucruri bune. Am scris zilele trecute o piesă instrumentală în memoria lui, în memoria prietenului meu Emil Loteanu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

 

Fragment din dialogul Luminiţa Dumbrăveanu – Eugen Doga de apr. 130 pagini, realizat zi de zi în perioada octombrie 2006 – februarie 2007, inclus în cartea-document „Eugen DOGA: Muzica este prima şi ultima mea iubire (ed. Prut, Chişinău, 2012, 296 pag.).

 

 

Flacăra TV recomandă şi:

Flacăra Film, serial de filme în PREMIERĂ! 100 români celebri născuţi în Moldova: „Eugen Doga” (compozitor n. în 1937)

Emisiunea „Focul din Vatră” cu legendarii Artişti Eugen Doga şi Emil Loteanu (1998, PARTEA I)

Emisiunea „Focul din Vatră” cu Eugen Doga, Emil Loteanu, Svetlana Toma (1998, PARTEA II)

Filmul artistic „Luceafărul” de Emil Loteanu şi Eugen Doga (1986)

VIDEO // Eugen Doga invitat la Vals de Galina Beleaeva, Olenka din filmul lui Emil Loteanu

Aprecieri // Gheorghe Vodă şi Emil Loteanu despre Eugen Doga

 

 

Sursa material: Flacăra Film / Luminiţa Dumbrăveanu

Sursa foto: Arhiva Eugen Doga

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md