„Mi-e dor de dor…” Dialog de sărbători: Gheorghe Budeanu – Eugen Doga


Un prim-bilanț al evenimentelor din Anul Eugen Doga – 2017 și o seamă de frământări, cugetări profunde pe marginea existenței Artistului și a lumii din jurul său, astfel poate fi definit dialogul scriitorului Gheorghe Budeanu cu renumitul compozitor Eugen Doga, născut pe 1 Martie 1937, publicat recent în revista NATURA de la Chișinău. Îl preluăm integral pe Flacăra TV și-l recomandăm cu tragere de inimă tuturor admiratorilor maestrului Eugen Doga, pe care noi, cei de la Studioul Flacăra TV & Film, l-am supranumit în anul 2012 Mărțișorul Neamului. La multi ani cu sănătate, maestre! (Flacăra TV)

 

 

Eugen Doga: „Doru-mi-i de Eminescu şi de Veronica Micle…”

– Domnule Eugen Doga, 2017 a fost declarat în Republica Moldova „Anul Eugen Doga”. Aţi organizat şi aţi participat la mai multe evenimente culturale cu această ocazie, inclusiv la minunatul concert în aer liber desfăşurat la Chişinău cu ocazia celor 80 de ani pe care îi trăiţi pe acest pământ. Care au fost, totuşi, cele mai importante evenimente trăite, dar şi dezamăgiri suferite pe parcursul anului însemnat cu numele Dumneavoastră?

– Eu cred că omul nu trebuie să pună accentul pe lucrurile neînsemnate. Totdeauna e bine să ne sprijinim pe ambele picioare, ca să nu se întâmple să călcăm în hău. Pe parcursul vieţii mele caut şi mă bucur de lucrurile majore, iar pe unele dintre ele mă strădui să le scriu cu majuscule. De ce? Pentru că pe celelalte mici, sumbre le fac alţii cu nemiluita. Mie nu-mi place viaţa sumbră, ci lumina vie a soarelui, a curcubeului. Eu concertez toată viaţa, pentru că am vrut şi vreau să cunosc această lume în care trăiesc. Mă strădui să-mi păstrez numele pe care mi l-am zidit prin muncă de creaţie zilnic, an de an. Nu vreau ca numele să nu-mi fie pătat, cu toate că e greu de împăcat lumea. Bunăoară, unii ruşi îmi reproşează că m-am făcut român, iar unii români îmi spun că nu-s de-al lor…

Menţionând lucrurile majore, care trebuie să fie scrise cu majuscule, mă refer, mai întâi, la Chişinău, oraşul în care m-am lansat, la Moscova, oraşul care m-a susţinut şi în care am fost recunoscut în calitate de compozitor, la Bucureşti, oraşul pe care l-am cuprins, dar încă nu l-am convins să mă aprecieze. Şi Rusia, şi România sunt acum pentru mine, ca om de cultură, pe picior de egalitate, fiindcă am avut în aceste ţări foarte multe concerte, am scris multă muzică, am colaborat la zeci de filme. Ambele au publicat multe lucruri din şi despre creaţia mea.
Cartea LD foto editura Picture 41 - Copy

La Chişinău, unde m-am lansat ca muzician, compozitor, abia acum au început să-mi acorde atenţie, nu mie, ci muzicii mele. A apărut cartea „Muzica este prima şi ultima mea iubire” (Ed. PRUT, 2012), semnată de Luminiţa Dumbrăveanu, dar, din păcate, n-a fost editat nici un disc din creaţia mea, iar din cele editate n-au apărut în vânzare niciodată. De aceea, în „Anul Eugen Doga” am căutat să corectez nişte lapsusuri, fiindcă, oricât ar fi de straniu, până în 2017 n-am concertat prin părţile rurale ale republicii. Am concertat la Căuşeni, în preajma Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, la Castelul „Mimi” din Anenii Noi, la Conacul „Manuc Bey” din Hânceşti, la Soroca, Bălţi… Punctul culminant al turneului meu prin republică a fost extraordinarul concert de la Teatrul Verde din Chişinău, desfăşurat în ziua de 1 octombrie 2017. Nu era programat, dar au insistat frumos pentru aceasta nişte oameni de bună credinţă, familia Cheltuială. Deşi era cam frig, am avut peste 6 mii de spectatori, toţi au stat şi au aplaudat până la urmă. Atâta lume o fi adunat la Teatrul de Vară, poate, doar formaţia „Mondial” din România, care venise aici prin 1970. Să amintesc aici şi faptul că-n acest an aniversar a apărut şi un set cu 11 CD-uri din creaţia mea, la Bucureşti.

În anul 2017 şi ruşii mi-au organizat foarte bine un concert la Moscova, în Sala Kremlinului, de asemenea, la Tomsk, Tiumen, Smolensk, Sankt Petersburg… La Bucureşti am susţinut un concert la Ateneul Român, apoi am mers şi la Oradea, Iaşi, Botoşani. Am fost omagiat din plin, slavă Domnului! E ceva foarte important pentru mine, deoarece oraşele Chişinău, Bucureşti şi Moscova sunt punctele principale în afirmarea mea ca muzician.

În anul acesta jubiliar au apărut două volume de arii şi romanţe: „Dialogurile dragostei” pe versuri de Mihai Eminescu şi Veronica Micle, editate de „Cartier”, cu sprijinul Direcţiei Cultură a municipiului Chişinău. Aceste Dialoguri… mă însoţesc toată viaţa, ele constituie un infinit şi îi mulţumesc Domnului că mi-a adus acest dar din infinituri. A mai apărut şi la Moscova o carte, care se numeşte „Jizni v muzyke”, la editura „Galeria”. Ele se pot găsi în vânzare şi la Chişinău. Sper să apară şi în România. Dar e foarte greu ca o singură editură să rezolve problema difuzării cărţilor. Ce bine ar fi dacă şi statul sau statele s-ar apuca de propagarea şi difuzarea cărţilor, inclusiv cele de muzică. Toţi cântăm, citim, visăm şi simţim la fel. Hotarele nu pot opri firescul acesta… La toate concertele prezentate prin ţări străine am fost ascultat şi înţeles, solicitat şi aplaudat. Dacă le vorbeşti oamenilor pe înţelesul lor, cu sentimentele pe care ei le aşteaptă, te primesc ca pe unul de-al lor, cu dragoste şi respect.

Anul Eugen Doga continuă până în martie 2018. Iată, vine Dragobetele şi voi avea, pe 24 februarie, un concert la Sala cu Orgă. Vom cânta de dragoste cu Orchestra Naţională a Sălii cu Orgă, în frunte cu marele muzician Cristian Florea şi cântăreţii: Mariana Bulicanu, Ana Cernicova, Ion Timofti, Ana Morari, Dumitru Mâţu, Cristina Pintilie. În luna mai, am programat un concert în Turcia, la Ankara, solicitat de primarul acestui oraş, cu sprijinul oamenilor de afaceri din Turcia şi din România. Mai apoi, urmează un concert în aer liber la Bucureşti. Dar mai am şi înregistrări la radio, scrierea muzicii, master-class, călătorii. Aş dori ca una dintre călătorii să mă ducă la o staţiune balneară, ca să-mi repar sănătatea…

– Ştiu că, în sfârşit, pe parcursul anului trecut, aţi ajuns şi la Mocra, satul în care v-aţi născut, din raionul Râbniţa, dincolo de Nistru. Cum v-au întâmpinat rudele şi localnicii din Mocra? 

– Din păcate, la Mocra nu am ajuns să concertez. Acolo, Casa de Cultură, ridicată pe locul Bisericii care a fost dărâmată, se năruie şi ea. Cândva, am dăruit acestui local un pian cu coadă… Mai întâi, era vorba să concertez la Tiraspol, Râbniţa şi Mocra cu orchestra şi soliştii din Tiraspol. La Mocra nu am mai ajuns, Casa de Cultură nu au mai reparat-o… Nu aveau bani! Le-am zis că voi concerta în aer liber, dar ei mi-au reproşat că e frig. Oare acolo, în toiul verii, era mai frig ca în luna octombrie la Chişinău în Teatrul Verde?! Au luat câţiva săteni şi mi i-au adus cu maşina la concertul din Râbniţa. Aceste două vizite cu concerte dincolo de Nistru au fost grele nu numai din cauza că transnistrenii sunt distanţaţi din motive politice, dar şi din cauza indiferenţei oficialităţilor de la Chişinău. Treceam îngrijorat cu maşina prin pădurea Tighinei, deoarece fusesem ameninţat pe Internet de cineva înainte de a mă porni spre Tiraspol… Totuşi, am fost şi publicul m-a primit călduros. De data aceasta, situaţia a fost mai liniştită, am înţeles că guvernarea noastră a lucrat asupra proiectului meu de concerte pe malul stâng al Nistrului. Mulţumesc doamnei Monica Babuc şi domnului Pavel Filip pentru susţinere în realizarea acestei misiuni culturale, dar şi pentru alte evenimente în sprijinul muzicii mele. Mai am „un singur dor”, împreună cu melomanii culturii teatrale: să văd baletul „Luceafărul” pe scena Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, poate la Iaşi sau Bucureşti. Fusese programat pentru „Anul Doga”, dar… vom mai aştepta.

– Totuşi, aţi ajuns la Mocra cu echipă de filmare, care lucrează acum la un film documentar despre Eugen Doga. Când va fi lansat? 

– Nu ştiu la ce etapă de lucru este filmul. Se ocupă de aceasta Luminiţa Dumbrăveanu, scriitor şi regizor. Sunt sigur că va fi bine, fiindcă primul film al ei din Serialul „100 de români celebri născuţi în Moldova”, în care am fost înclus şi eu, e foarte bun, talentat gândit şi realizat. Este o asigurare pentru înalta calitate şi a acesuia despre care vorbim. Îl aşteptăm cu nerăbdare!

– Aveţi rude la Mocra? 

– La Mocra aproape că nu mai am pe nimeni… Cam toţi s-au dus în lumea celor Drepţi. Mai e în viaţă doar o singură verişoară, care abia de se mişcă, plină de boli.

– Cum au ajuns străbunii Dumneavoastră dincolo de Nistru? Numele lor n-o fi fost „Doagă” la începuturi, precum presupun unii?

– Niciodată! Asta-i lipsă de cunoaştere a unor moldoveni. Diftongul a apărut la noi în vorbire cu doar vreo 300 de ani în urmă, iar numele meu de familie este cu mult mai vechi. Numele Doga se întâlneşte foarte frecvent în Turcia, Italia, fosta Iugoslavie. „Moldovenismul” acesta al nostru o să ne mântuie! Vor numaidecât „Doagă”, ca să fie mai moldoveneşte! La mulţi din mass-media moldovenească toată lumea se încadrează doar între Nistru şi Prut. Dar cum să-i numim pe cei ce s-au manifestat pe o rază mai largă decât acest spaţiu? Dacă un moldovean e „Artist al Poporului din Uniunea Sovietică”, aici i se spune doar „Artist al Poporului”. Ce, aţi uitat că a fost o ţară în care mulţi dintre noi au trăit?! Acea ţară dădea şi titluri onorifice. La Chişinău, unii îmi menţionează doar decoraţiile primite în Moldova, se fac a uita de cele oferite mie de Rusia, România, Bulgaria, Germania sau Austria. Ne prezentăm în lume mai săraci decât suntem, în loc să ne mândrim peste tot cu ceea ce avem.

…Am un caiet foarte preţios pentru mine, pe care mi l-a dat unchiul meu, Grigore Chişleanu, Dumnezeu să-l ierte, fost viceministru al Agriculturii din România. În acest caiet este desenat arborele genealogic pe linia mamei mele, sunt descrişi strămoşii noştri, cu o vechime de peste 300 de ani. Rădăcinile mamei se trag de pe la delta Dunării, de unde, un oarecare Ion, păstor de oi, în căutarea păşunilor, a ajuns la Saharna… Şi bunica mea e de la Saharna. Ea s-a măritat peste Nistru şi a ajuns la Mocra. Pe linia tatei, strămoşii vor fi venit din Ardeal, în timpul când românii erau alungaţi de unguri şi căutau adăpost peste Nistru. Când scriam muzica baletului „Luceafărul” (din 1971), în perioada când încă nici nu trecusem Prutul, îmi apăreau nişte motive care erau foarte departe de realităţile din Mocra sau chiar din Basarabia. Probabil, ele se revărsau prin vene, transmise de generaţiile din trecut, de pe la gurile Dunării, de prin Ardeal…

– Faceţi parte din lista celor 200 de mari personalităţi ale lumii. Cum explicaţi fenomenul că şi popoarele mici pot da lumii oameni mari? 

– Nu sunt popoare mici şi popoare mari. Sunt popoare numeroase şi mai puţin numeroase. Dar eu sunt un muzician obişnuit, căruia îi place ceea ce face, căruia îi place să muncească. Munca este prima condiţie a existenţei mele. Am deprins acest lucru de la mama mea, Lisaveta, şi de la bunica mea, Nadia, care nu ştia carte şi vorbea doar româna, nu ştia ruseşte. Şi tatăl meu era un om obişnuit. El a fost ucis de tânăr în război. I-am găsit mormântul tocmai în oraşul Szekeşfehervar din Ungaria. Am mers în acest oraş la 1 ianuarie  2018 şi am prezentat acolo un concert cu Orchestra Simfonică a municipiului, în memoria tatălui meu. Îi mulţumesc din suflet domnului Oleg Ţulea, Ambasador al Republicii Moldova în Ungaria, pentru susţinere în realizarea acestei nobile acţiuni. Cred că duhul lui tata plana prin acea sală, după care s-o fi întors liniştit la odihna-i veşnică…

 

Film Eugen Doga-citat ro si nume Ronald Reagan in ENG

 

– Ce sentimente trăiţi atunci când ieşiţi să vă plimbaţi pe strada „Eugen Doga” din Chişinău?

– Nu prea ies şi nu mă prea plimb pe acolo, fiindcă nu am timp pentru plimbări, dar şi pentru că e făcută nu chiar bine şi trebuie amenajată mai frumos. Voi negocia cu conducerea Primăriei Chişinău pe tema aceasta. O să le prezint nişte fotografii cu imagini de pe străzile pietonale, bunăoară, în Budapesta, Ungaria. Aş dori să fie o stradă pietonală practicabilă pentru pietoni. Ca strada pietonală Eugen Doga să devină mai interesantă şi mai atractivă pentru cetăţenii capitalei şi pentru turişti, aş propune următoarele: deschiderea unei cafenele încăpătoare pentru artişti, pictori, oameni de cultură, iubitori de muzică, simpli cetăţeni, oaspeţi ai capitalei etc. Acolo s-ar purta discuţii, ar răsuna încetişor muzica, s-ar procura discuri, cărţi, tablouri pictate, obiecte de artă populară autohtonă, plicuri şi mărci poştale. Acolo ar avea loc prezentări ale noilor creaţii de artă, serate de creaţie ale artiştilor, întâlniri cu oamenii cunoscuţi de la noi şi din străinătate. În perimetrul străzii, în ghişeuri speciale, ar fi şi vânzări de obiecte de artă confecţionate de meşteri populari, suvenire fabricate de meşteri autohtoni, s-ar aduna orăşeni, studenţi, artişti. Arată foarte bine compoziţia sculpturală a celor doi îndrăgostiţi de la începutul străzii, care se grăbesc la întâlnire… La mijlocul acestei străzi, pe tot perimetrul, să se pună plăci plate, ca să poată merge liber şi doamnele cu tocuri înalte, după cum se practică pe străzile pietonale în toate oraşele Europei. E de dorit să se instaleze acolo şi nişte bănci pentru odihnă, iar din difuzoare „ascunse” în ele – să răsune liniştit o muzică frumoasă autohtonă. În continuare e Bulevardul Grigore Vieru, poetul care mi-a fost un bun prieten şi cu care am foarte multe creaţii realizate împreună. La intersecţie, ar putea fi instalată și o mică scenă pentru concerte ale copiilor. De ce nu?!

– Am văzut în Varşovia o stradă pietonală cu bănci speciale: când te aşezi, se declanşează, liniştit, muzică de Chopin…

– Aşa ceva am văzut şi eu în Rusia, în Novgorod Velikiy, cu muzică de Rahmaninov. Dacă ar fi aşa ceva şi la noi, lumea ar cunoaşte mai bine valorile artistice autohtone, odihna ar fi benefică pentru sănătate, dar şi pentru suflet.

– Muzica întotdeauna a adunat oamenii. În acest sens, muzica Dumneavoastră e fenomenală. Dacă în viitoarele alegeri parlamentare aţi vrea să scoateţi lumea din case şi s-o îndemnaţi la lucruri bune, le i-aţi cânta sau ce i-aţi spune înainte de a cânta? 

– Nu-mi schimb programul în funcție de viaţa politică. Peste tot şi întotdeauna am acelaşi mesaj: bunătatea, frumuseţea şi dragostea pentru sine, în primul rând. Întotdeauna s-a vrut să trăim pentru generaţiile viitoare, de parcă vin generaţii de impotenţi… Generaţiile viitoare vor trăi în alte condiţii, cu altă mentalitate, cu altă cultură, cu compozitorii lor. Mesajul meu e pentru bunătate, frumuseţe şi dragoste faţă de sine, de părinţi, de prietenii devotaţi şi de pământul pe care trăim. Dacă nu te iubeşti pe sine, atunci ce fel de dragoste vei trimite altora? Dacă iubeşti această viaţă şi mesajul tău va fi primit cu dragoste. Toate acestea trebuie să fie combinate cu muncă asiduă, căci munca este singura soluţie care ne permite să menţinem dragostea pentru părinţi, pentru cei apropiaţi şi iubiţi, să avem o viaţă decentă şi să contribuim la prosperarea ţării, a ţării spirituale, care este spaţiul unde există un spirit comun de înţelegere artistică. Dacă aş fi politician, poate aş spune altfel, dar, ca artist, eu numai aşa înţeleg lucrurile. Întotdeauna am repetat: iubiţi-vă părinţii şi fiţi fericiţi, pentru că aveţi posibilitatea de a spune cuvântul „mamă” într-o perioadă foarte limitată de timp, iar când nu veţi mai avea cui spune, veţi înţelege care este cea mai mare durere…

– Mereu v-am ştiut aflat pe drumuri. Care energii vă fac neastâmpărat la vârsta de peste 80 de ani?

– Spiritul artiştilor nu are vârstă…

Spaţiul sovietic în care m-am format, a fost important pentru mine, cu evenimente care m-au mobilizat mereu. Bunăoară, Jocurile Olimpice mondiale, care au avut loc la Moscova în1980 şi la Soci în 2014, au fost deschise şi închise (cea de la Moscova în mod special) cu muzica mea. Am fost onorat de aşa ceva. Păcat că demnitarii noştri de atunci, dar şi cei de acum, nici nu m-au telefonat, ca să mă felicite în numele ţării. Noi nu ştim să ne mândrim cu ceea ce avem, dar există la noi foarte multe lucruri frumoase. Nu avem demnitate, nu mergem cu capul sus, ca nu cumva „să-l taie sabia”. Europa nu cunoaşte o mulţime de calităţi frumoase ale poporului nostru, Moldova continuă să-şi promoveze doar vinurile şi fructele bune. Trebuie să-i convingem pe europeni că noi avem şi un potenţial de înaltă calitate spirituală. Pentru aceasta trebuie să fim în pas cu timpul, să trăim mai repede.

Eu nu sunt pe drumuri, ci pe portativul meu artistic, cel care a ajuns şi la Cercul Polar, şi în locurile mlăştinoase din Siberia, iar mai încoace – şi dincolo de munţii Carpaţi, dincolo de oceanul Atlantic.

– Aţi avut o mică hărţuială verbală cu socialistul Igor Dodon, care v-a încălcat drepturile de autor, folosind cântecul „Codrii mei frumoşi” într-un spot publicitar propagandistic. În „Anul Eugen Doga” aţi primit vreo felicitare sau propunere de susţinere pentru anumite activităţi culturale din partea Preşedinţiei?

– Aici, jurnaliştii încep să forţeze nota… Adevărul e că am avut un contract cu revista „Aquarelle”, iar eu nu ştiam că în spatele acestui lucru era Dodon. Când am văzut că melodia „Codrii mei frumoşi” este folosită în scopurile politice ale lui Dodon, am întrerupt contractul. Slavă Domnului, Igor Dodon, fără probleme, şi-a retras acel spot publicitar cu „Codrii mei frumoşi”. Problema-i că Preşedintele Dodon este departe de viaţa unui artist. Eu toată viaţa mi-am consacrat-o muzicii. Cred că chiar şi pinguinii din Antarctida dansează muzica mea, dar în „Anul Eugen Doga” – declarat de Guvernul Republicii Moldova -, marcat cu grandioase evenimente culturale, Preşedinţia nu s-a implicat cu nimic. În acelaşi timp, am primit felicitări şi buchete de flori acasă din partea Preşedintelui şi Premierului Federaţiei Ruse…

– Luminiţa Dumbrăveanu, cea care a scris cartea despre Dumneavoastră, susţine că, dacă Eugen Doga n-ar fi ajuns un renumit compozitor, atunci ar fi fost un scriitor de mare succes în lume… Ce a făcut-o să spună acest lucru?

– O fi exagerat, dar am scris mai multe cărţi. Degrabă apar la Bucureşti două cărţi pentru copii, care sunt şi pentru părinţi. Una este intitulată „Amur şi aventurile lui motăneşti”, cealaltă – „Joy şi aventurile lui câineşti”. O altă carte mi-a apărut nu chiar demult în Rusia – „Nemuzîkalinîe rosîpi” („Bijuterii nemuzicale” ori „Spirala infinită a timpului”), acum, tot la Moscova – „Jizni v Muzâke” („Viaţa în Muzică„), o carte foarte frumoasă, dar faţă de care am unele obiecţii, căci autoarea m-a descris privind numai dinspre Răsărit, nu şi din Apus. Mai lucrez la o carte pe care încă nu ştiu cum o voi numi, cu vreo 400 de pagini, ilustrată. Sunt un fel de meditaţii pe teme la care nu pot da răspuns…

Am concertat mult pe parcursul anului trecut şi nu am avut posibilitate să scriu muzică, ceea ce mă cam pune pe gânduri. Pentru a scrie, ai nevoie de linişte şi de timp…

– Să înţelegem că, după atâtea evenimente pe parcursul anului consacrat compozitorului Eugen Doga, vă programaţi o perioadă de creaţie în linişte? La ce veţi lucra şi cu cine veţi colabora în anul 2018?

– Nu mai am cu cine colabora. Din păcate, în Chişinău nu găsesc un om cu care aş putea găsi limbaj comun în creaţie. Erau Emil Loteanu, Grigore Vieru, Ion Ungureanu… Cu ei am colaborat şi am făcut foarte multe lucruri frumoase. Azi, bunăoară, sunt mulţi care citesc opera lui Eminescu, dar puţini o înţeleg, căci a-l citi pe Eminescu asta nu înseamnă şi a-l înţelege. Aud la radio ori citesc în presă: „Dialoguri despre dragoste”. Cei care pronunţă astfel nu înţeleg că-i vorba despre dialogurile a două lumi, a două „dragoste”. Cum să mai colaborezi cu asemenea oameni?! Din cauza aceasta lucrul îmi merge mai încet. Am peste cinci ani de când lucrez la „Dialogurile dragostei”. Probabil, voi fi nevoit, ca şi mulţi confraţi de breaslă, să mă apuc şi să aşez de unul singur viitorul spectacol pe hârtie. Tot mai des mi se pare că artiştii noştri sunt ori răsfăţaţi, ori orgolioşi, ori fricoşi, ori incapabili. Dar nici eu nu sunt sfânt…

– De la o vreme, de cine vă este dor cel mai des şi mai mult?

– Mi-e dor de dor. Dacă pe om îl părăseşte dorul, atunci el este deja pe cale de moarte. În cazul unui artist – cu atât mai mult. Dorul este cea mai puternică sursă de viaţă. Dorul trebuie simţit, savurat şi trăit. E mare personalitate acest dor, poate fi şi cu pălărie şi în rochie de damă, dar mai poate fi şi o melodie în zbor ori un vers adunat din razele unei stele îndepărtate. Este un „nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum”, vorba lui Mihai Eminescu, poetul de care doru-mi-i mereu. Îi am cărţile pe masă. Doru-mi-i de el şi de Veronica Micle. Azi, ei îmi sunt alături. Ei şi soţia mea, Natalia, care mă susţine şi mă ajută în cele ce fac.

– Mulţi ani înainte şi noi surprize frumoase în viaţa pe care o trăiţi de parcă ar fi înrourată cu dor, Domnule Eugen Doga! Vă mulţumesc pentru ocazia de a fi ascultat în casa Dumneavoastră „Floare albastră” din „Dialogurile dragostei”, care m-a convins încă o dată că sunteţi un Eminescu al muzicii clasice. 

 

Gheorghe BUDEANU,
publicist, scriitor
Revista NATURA, februarie 2018

 

2-Eugen Doga-Biserica Cenac-Maica Domnului tinguitoare-28 nov 2017-IMG_9186 - Copy

 

 

Sursa material: Gheorghe Budeanu / Revista NATURA
Sursa foto: Flacăra Film

Flag Counter

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Moldova.org

În 2018 marcăm Centenarul Marii Uniri.
Ce credeți că vom obține de-a lungul anului?

Vezi rezultatele

Loading ... Loading ...