Interviuri de sărbători: Gheorghe Budeanu – Aurica Basarabeanca (autoarea „Muzicii de Neam”)


Aurica Dicusară Basarabeanca, interpretă: „Prefer să las cântecele mele să zboare singure…”

Este o interpretă care, se pare, evită intenţionat scenele mari şi sălile spectaculoase, aglomerate, unde miza se pune pe scenografie şi lumini cu diferite efecte sonore. E autoarea şi promotoarea unui stil de muzică lirică, pură, care te mobilizează la meditaţie, la purificare sentimentală. Aşa am apreciat-o, descoperindu-i câteva înregistrări pe reţeaua de internet youtube, dar am rămas cu aceleaşi impresii şi după o discuţie susţinută cu dumneaei în Grădina Publică din Chişinău. Simplă, însoţită mereu de o modestie fenomenală, m-a îndemnat să discutăm pe alei. Deşi traversam văzduhul acestui sfârşit de iarnă, Basarabeanca mă purta prin poiene sufleteşti ca un copil pornit desculţ prin flori de mierea ursului la marginile satului ei de baştină – Ghiduleni, raionul Rezina. O muzică mi s-au părut şi mărturisirile ei despre demintate, despre dragoste de familie şi de neam, dar pe care a trebuit să le modelez pentru a le da forma interviului de mai jos. (Gheorghe Budeanu, publicist, scriitor)

 

Doamnă Aurica Dicusară, cea care sunteţi cunoscută ca interpretă cu numele Basrabeanca, mi s-a părut surprinzătoare şi originală apariţia vocii Dumneavoastră în peisajul muzicii uşoare de la noi, ascuns tot mai mult în ceţurile show-businessului contemporan. Muzica pe care o interpretaţi o găsim doar pe un CD, în unele cazuri – o ascultăm la posture de radio. De ce nu aţi făcut lansări, de ce se pare că evitaţi scenele mari?

– De fapt, mie nu-mi place să vorbesc despre intenţiile mele înainte ca ele să fie realizate. Acum, vă pot spune că am editat al doilea album muzical, pe care l-am intitulat „Basarabie, nu plânge!” şi care cuprinde 20 dintre cântecele mele cele mai solicitate. Primul album, apărut în 2010, se numea „Din glia străbună”.

Nu am făcut lansări. Este o pasiune mai veche, e o plăcere să vezi cum cântecul tău şi-a luat zborul şi îşi găseşte singur ascultătorii. Totuşi, accept invitaţiile şi vorbesc solicitanţilor despre cântecele incluse în albume în măsura în care pot s-o fac. Nu-mi place să anunţ tam-tamuri, las cântecul să zboare de unul singur acolo unde este dorit. Spectatorul nostru a fost deprins cu alt fel de cântece, de aceea mă mulţumesc doar cu invitaţiile acelor oameni care ştiu că doresc cântecele mele.

Nu-mi place să fac lansări răsunătoare. Nu-mi pot lămuri de ce, deşi înţeleg că azi altfel e imposibil. Uneori îmi consider timiditatea un defect, dar asta este. De-aș avea vreo douăzeci de ani, poate că aş fi mai pragmatică. Mă consider o interpretă din generaţii trecute, dar respect felul meu de a fi şi niciodată nu voi deschide uşile cu piciorul. Aşa am fost educată…

Pe care dintre cântecele Dumneavoastră îl prezentaţi drept carte de vizită?

– E cel cu care m-am lansat ca interpretă – „Cântec de neam”. A fost solicitat la mai multe posturi de radio şi chiar de la primele mele apariţii în scenă am văzut că lumea îi cunoştea deja textul. Asta m-a făcut să-l prezint de fiecare dată ca pe o carte de vizită.

 – Cum reacţionează generaţiile mai tinere la textele, dar şi la melodiile cântecelor Dumneavoastră, dominate, precum menţionam, de un lirism clasic?

– Dar nu depinde de vârsta ascultătorului, în cazul câtecelpr mele, depinde de sensibilitatea sufletească a acestuia. Îmi plasez cântecele pe youtube şi acolo descoper că majoritatea comentariilor sunt scrise anume de tineri. Am foarte multe aprecieri bune făcute de persoane ale căror preferinţe sunt alte genuri de muzică, precum rock-ul, bunăoară. Mă bucură faptul că melodiile mele nu cuprind doar un segment de ascultători cu o anumită vârstă, ştiu că ele sunt înţelese şi apreciate de acea categorie de oameni, căreia îi place să gândească, să fie una cu neamul, să cinstească memoria străbunilor. Cântecul bun cuprinde oameni cu suflet, sensibili, profunzi, adică – oameni de calitate.

– Credeţi că numai părinţii v-au influenţat felul de a fi sau şi peisajele naturale din jurul satului de baştină?

– Satul meu de baştină este unul mai izolat, departe de centrul raional. Acolo, lumea este mai cuminte, mai retrasă, mai blajină. Anume acea lume, dar şi dealurile, şi văile cu cântece de pitpalac au influenţat factura mea de femeie, de mamă, de om, de interpretă… În satul nostru nu se ştia de lucruri urâte. Dacă era post, lumea respecta postul, dacă era sărbătoare – se aduna în jurul Bisericii. Şi valorile neamului erau mult mai respectate. Acesta era mediul şi atmosfera copilăriei mele, lucru pe care l-am preţuit mai ales în 1983, când am sosit într-un sat din stânga Nistrului, unde am aflat că fiecare mahala avea câte câţiva reprezentaţi prin puşcării…

Dar ce aţi căutat atât de tânără în Transnistria?

– După absolvirea Colegiului de comerţ din Chişinău, m-am căsătorit, iar soţul meu, după absolvirea facultăţii, a fost repartizat la şcoala din satul natal, Ciobruciu de lângă Tiraspol. Localnicii din Ciobruciu mă numeau „basarabeanca” sau „românca”. Anume acele amintiri au făcut să-mi aleg numele de scenă. Soţul meu a lucrat acolo trei ani, iar eu creşteam la Ciobruciu copilaşii noştri – doi băieţi. De atunci am purtat numai grija familiei, căci pentru mine familia este cea mai mare dragoste şi avere în viaţa unui om. Respectul meu este mai întâi faţă de omul care creează a familie model şi o păstrează în căldura tradiţiilor noastre cele mai frumoase. E un obicei pe care l-am moştenit de la neamul meu. Familia e cea mai mare valoare, e rostul vieţii, e împlinire. Şi copiilor mei le cultiv acest sentiment, vreau să înţeleagă că familia este ca focul în vatra întregului nostru neam. Şi părinţii mei au înţeles din viaţa părinţilor lor, care au fost duşi forţat pe drumuri siberiene, că familia este ceva sfânt. Iar lupta cu greutăţile vieţii întăreşte familia. Mama, Dumnezeu s-o ierte, îmi spunea să nu uit acest lucru chiar şi atunci când o vom duce mai bine. A fost o fire plăpândă, care şi-a trăit viaţa suferind. Imaginea ei mi-a rămas ca o icoană. Vocea ei mi-a transmis-o prin naştere. Mulţi îmi spun că aşa cânta şi mama mea. E ceva despre care nu poţi vorbi fără lacrimi…

(Îşi astupă ochii umezi…)

  Aveţi un cântec intitulat „Cocorii”. Spuneţi în el că oamenii sunt ca şi cocorii, care îşi lasă cuibul, dar nu uită calea spre el şi numaidecât revin. Ştiu că băieţii Dumneavoastră au plecat la studii peste hotare. Vor reveni?

– Uneori, îmi apare câte un gând, care mă frământă mai multă vreme, până consider că trebuie să-l spun lumii printr-un cântec. Gândurile astea, cred, se formează din ceea ce trăiesc, din ceea ce mă răscoleşte în suflet. Or, exodul care are loc în Basarabia nu poate să nu mă atingă şi pe mine. Mi-a venit acest gând de drag de satul meu. Dar „Cocorii” s-a format şi din exemplul feciorilor mei, care au cutreierat străinătatea, iar mai apoi s-au întors acasă. E de mirare că şi păsările sunt ca oamenii, nu confundă cuibul lor cu altul.

Feciorul meu mai mare a făcut studii în Franţa, iar cel mai mic – în Germania, dup care şi-a schimbat profilul şi a mers la studii în America. Dar au revent acasă. Nu am avut cu ei discuţii speciale, în sensul „veniţi numaidecât” sau „rămâneţi acolo numaidecât”, ei singuri au considerat că revenirea e mai bună. N-aş putea spune că sunt mulţumiţi şi împliniţi cu ceea ce fac, dar nu regretă că s-au reîntors. Sunt neastâmpăraţi, mereu în căutare şi asta mă bucură.

Aveţi douăzeci şi opt de cântece înregistrate pe cele două CD-uri. Şi interpretarea, şi textele, şi muzica vă aparţin în întregime? De unde toate într-un boţ (de aur) adunate?

– Pe primul disc am şi un colind popular. Apoi mai cânt şi „Moş Crăciun”, cu text de Adrian Păunescu, muzică de Eugen Doga, care nu-i inclus pe CD.

Probabil, pasiunea de a scrie texte a fost tăinuită undeva în interior, dar de cântat am cântat de mică. Prin clasa a IX-a a şcolii medii din Cuizăuca, Rezina, cântam şi în formaţia satului, unde saxofonist era directorul şcolii. Pe atunci eram Aurica Cuiban şi toţi îmi spuneau să merg la Școala de muzică din Soroca. Dar mama şi buneii îmi spuneau că trebuie să obţin o meserie din care să mă pot hrăni, căci ei ştiau ce înseamnă sărăcia şi foamea. Numai tata era convins că eu o să ajung artistă. Trăiesc acum durerea că el nu a ajuns să mă vadă cântând pe o scenă mare… Dar acasă întotdeauna cântam. Mama lucra la sere, mă lua cu ea, mă urca pe o movilă şi eu cântam.

Totuşi, prima mea încercare de a mă afirma în domeniul muzicii a fost pe când copiii mei erau prin clasa întâi. Luam lecţii de canto, dar le-am urmat până când am văzut că, copilul meu s-a întors de la şcoală cu prima notă de doi. Atunci mi-am zis: ori cânt, ori îmi educ feciorii, unul fiind în clasa întâi, iar altul în clasa a doua. Doi băieţi îmi păreau ca cinci fete în familie: năzbâtioşi, gălăgioşi… Soţul meu, care pornise o afacere, se afla foarte des prin deplasări şi a trebuit să-mi asum grija familiei. Atunci când unul dintre părinţi are grijă de partea financiară, celălalt  trebuie să poarte grija copiilor, a casei. Dar dacă mama pleacă după bani, în casă intră pericolul destrămării familiei.

Mai mergeţi peste Nistru, la baştina soţului? Aţi prezentat vreun concert acolo?

– Da, mergem la sărbătorile creştine, la mormintele părinţilor soțului, facem vizite naşilor noştri de cununie, chiar am cântat la un jubileu al naşului. Dar pe scena satului nu am fost invitată, căci, după cum vă daţi seama, textele cântecelor mele sunt respinse acolo de oficialităţi. Oamenii simpli sunt ca şi în drapta Nistrului, deşi trăiesc în neştire, sunt manipulaţi, îi domină frica, precum în timpurile sovietice. Dacă Liceul românesc din Tiraspol este terorizat, ce să mai vorbim despre cântecele mele acolo?

Spuneţi undeva că aţi participat la toate manifestările din Piaţa Marii Adunări Naţionale, aveţi chiar şi un cântec dedicat tragicelor evenimente din 7 aprilie 2009. Sunteţi o naţionalistă?

– Sunt un om care îşi iubeşte neamul, iar un om contemporan care îşi iubeşte neamul e trecut prin Piaţa Marii Adunări Naţionale. Când lumea se adună acolo, vin şi eu, ca la o sărbătoare unificatoare, cel puţin s-o susţin cu zâmbetul meu. Prin 1988-1989, strigam în Piaţă „Perestroika!”, chiar dacă nu înţelegeam adevăratul sens al acestui cuvânt. Apoi, am învăţat dragostea de neam din cântecele interpretate de Ion și Doina Aldea Teodorovici cu texte de Grigore Vieru.

M-au impresionat atât de mult, încât au răsturnat totul ce m-a învăţat şcoala sovietică. Iată de ce nu-mi place să vorbim sau să cântăm despre nimicuri. Pe când ajutam părinţii la muncă în kolhoz, cântam „Să-mi cânţi, cobzar bătrân ceva…”, „Pe lângă plopii fără soţ…” , dar nu cântece de pahar. Sigur, e necesar şi cântecul de pahar, dar unde se potriveşte, nu în microbuze sau acolo unde există şi durere.

Cântecul „Strigăt”, consacrat evenimentelor din 7 aprilie 2009, a izbucnit din durerea mea faţă de tot ce s-a întâmplat atunci. M-au impresionat tinerii, pentru că şi eu îmi luam copii în Piaţă, am stat cu ei şi în corturile din „orăşelul libertăţii”. Regret că au trecut atâţia ani, ei sunt căsătoriţi, degrabă voi avea şi nepoţi, dar soarta basarabenilor rămâne încă la răscruce… „Strigăt” a apărut îndată după evenimentele din 7 aprilie, la care a participat şi familia noastră.

Globalizarea va afecta tradiţiile noastre naţionale?

– Nu ştiu ce se ţese undeva pentru întreaga noastră planetă, dar dorec mult ca această globalizare să aibă scopul de a unifica dragostea de oameni, iar atunci când ceva se face cu dragoste de oameni, nu poate stârpi credinţa fiecăruia dintre aceşti oameni. Nu ştiu ce se va întâmpla în plan politic, dar dorinţa mea este ca globalizarea să urmărească posibilitatea de a instala respectul faţă de credinţa şi tradiţiile fiecărui neam.

Unii ne avertizează privind globalizarea şi atunci când pledăm pentru aderare la Uniunea Europeană. Dar eu susţin parcurgerea cursului european al Republicii Moldova şi îmi doresc foarte mult ca aderarea noastră la spaţiul european să se întâmple cât mai curând.

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră dragostea?

– Adevăr. Pentru că adevărul îl găseşti numai prin dragoste: dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de om, de natură, de copii, de familie. Toate acestea constituie adevărul menirii noastre pe pământ. Toate le fac din dragoste pentru familia mea, pentru neamul meu, de aceea trec uşor peste greutăţi. Dacă am câteva cântece, înseamnă că îmi trăiesc dragostea.

Ca interpretă, colaboraţi cu compozitori, cu textieri?

– De obicei, îmi place să fac totul de una singură. Macin în mine textele, le trăiesc inconştient până parcă singure se cer scrise. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru aceasta!

Eu îmi fac cântecele şi le cânt ca un om simplu, „stând pe buturugă”. Nu-mi place să merg „cu cântatul”. Nu pretind la nume de artistă, nu merg la nunţi, particip doar la concertele cu tematică potrivită cântecelor mele. Prefer să las cântecele mele să zboare singure.

Creaţia pentru mine nu e un chin, nu fac eforturi extraterestre la pregătirea unui cântec, las lucrurile să curgă în voia Domnului. Ziceam: toate le fac cu zâmbet şi cu multă dragoste. Poate de aceea nu aş renunţa nici la unul dintre cântecele mele. Totuşi, dacă cineva m-ar ruga să-i cânt doar un cântec, i-aş propune „Lume, te iubesc!”.

Colaborez atunci când e vorba de clipuri video. Două le-am făcut cu Inesa Stratulat, unul cu Luminiţa Dumbrăveanu. Acest al doilea album – Basarabie, nu plânge! ­– a fost încurajat şi ghidat de Luminiţa Dumbrăveanu, o bună prietenă a mea, ziaristă, scriitoare. La clipul „Moş Crăciun” a fost şi regizoare, şi producătoare. Îi mulţumesc din suflet.

Pe când un concert de autor al Basarabencei?

– Nu ştiu, nu am curajul pentru a organiza un concert, spectacol. Este nevoie de mai multă implicare, organizare, abilităţi de management şi nu cred că m-aş descurca. Norocul meu e că, în acest sens, mă conduc de alte principii. Cântecul pentru mine nu-i o meserie, e o revelaţie. De aceea nu reacţionez pozitiv la toate invitaţile de a cânta, iar uneori chiar las cântecele mele să fie ascultate în linişte şi singurătate de pe CD.

Cu ocazia sosirii primăverii, ce ne-aţi cânta?

– „Lume, te iubesc!”

(Se opreşte şi îngână abia auzit acest cântec în liniştea unei alei din Grădina Publică, apoi continuă cu „Cântec de neam”, „Ce frumos tangou”… Mai târziu, întors acasă, i-am ascultat cântecele incluse în albumul apărut chiar la începutul acestui an, 2014 – „Basarabie, nu plânge!”. Am trăit o revelaţie deosebită. E ca şi cum ai intra în primăvară purificat, îmbrăcat în cămaşă albă…)

 

Un interviu de Gheorghe Budeanu,

publicist, scriitor

(revista „Natura”, martie 2014)

 

 

Flacăra TV recomandă şi:

Aurica Basarabeanca – „Femeia în chipul iubirii”, emisiunea DOR de Silvia Cărăuș, Moldova 1 TV

„Cântă un Artist”: Adrian Beldiman în dialog cu Basarabeanca (Radio Moldova, 14 martie 2015)

Radio România International, Românii de lângă noi – artista Aurica Basarabeanca, Chişinău

Cantautoarei Aurica Basarabeanca i-a fost conferit titlul Artistă Emerită, la propunerea AŞM

 

 

Sursa material: Gheorghe Budeanu

Sursa foto: Aurica Basarabeanca

Flag Counter

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

În 2018 marcăm Centenarul Marii Uniri.
Ce credeți că vom obține de-a lungul anului?

Vezi rezultatele

Loading ... Loading ...