26.06.2016, 22:26

2800

1

Evenimente, Opinii

O felicităm din toată inima pe scriitoarea Călina Trifan cu ocazia Premiului pentru Publicistică, acordat vineri, 24 iunie 2016, de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Aprecierea este pentru cartea de dialoguri cu o seamă de personalităţi ale Basarabiei postbelice, intitulată Memorări necesare: o viaţă în dialog, apărută anul trecut la Editura Lumina din Chişinău.

O felicităm şi pentru noua ei carte de poezie – Femeile iubesc cum respiră, care a văzut lumina tiparului la prestigioasa Editură Vinea din România.

Dragă Călina Trifan, la mai mult şi la mai mare!

În cinstea acestei dăruite poete şi publiciste din R. Moldova, republicăm mai jos cronica din Ziarul de Iaşi a poetului Ghenadie Nicu despre cartea premiată. Cronicarul se referă în mod special la dramaticul dialog / episod din cartea Călinei Trifan dedicat scriitoarei Sanda Lesnea, autoare de romane istorice, deportată în Siberia la numai 18 ani, în iunie 1940, în urma turnătoriilor antiromâneşti ale tânărului poet Teodor Nencev. (Flacăra TV.md)

Ghenadie Nicu: „Apropo de exemplaritatea unor destine”

Mă uit pe o carte recentă de-a Călinei Trifan, Memorări necesare: o viaţă în dialog. O sumă de interviuri, aparent fără proiect, luate în timpuri şi cu ocazii diferite. Scriitori, pictori, jurnalişti – categorii pe care le poţi provoca în vederea unui portret (miză foarte dificilă, totuşi) sau a unei atitudini, cu mult-puţinul de idei sau revelări aferente.

Călina Trifan întreabă cuminte, nu constrânge, nu are nimic ofensiv, dimpotrivă, se pliază pe umoarea interlocutorului, de aici un calm aproape lax al interogaţiei, care funcţionează însă ca o cursă, relaxând vigilenţa.

Interviul cel mai tulburător e cel incipient, cu Sanda Lesnea, scriitoare şi autor de scenarii, mai puţin cunoscută (la noi, în partea ceastălaltă de Prut, probabil deloc), născută la Dumbrăviţa, fostul judeţ Bălţi, hăt în 1922, şi absolventă a Liceului „Regina Maria” din Chişinăul nu mai puţin nebulosului an 1940. Avea 17 ani pe atunci. Provenea dintr-o familie cultă şi, bănuiesc, asigurată. Tatăl – Vasile Furculiţă – era magistrat, studiase, zice, la Petrograd. Avea doi fraţi. Cel mai mare s-a specializat, după studiile liceale, în construcţia de poduri şi şosele. Fratele celălalt, Eugen, a făcut liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” şi… a devenit comunist. „Un frate era împotrivă, celălalt pentru”, remarcă scriitoarea…

A debutat în 1938 sau ’39 (nu-şi aminteşte tocmai bine), în Gazeta Basarabiei, cu un poem ce se numea Toamna. L-a cunoscut, într-un mod predestinat, s-ar zice (fiindcă aveau casele învecinate), pe Nicolai Costenco, rebelul care avea să-i bată lui Hruşciov obrazul pentru umilirea instituţionalizată a limbii române…

Interviul e bun prin caracterul frust, parcă voit parcimonios al evocării. Detaliile sunt puţine, destul de vag conturate, contând parcă pe un anume feedback imaginativ. Cum era, de pildă, anul 1940, ca să reformulez o întrebare? Ce-a reţinut tânăra de atunci? Un flash esenţial: „[…]era o stare de aşteptare, ne nelinişte, de frică. În fiecare noapte ridicau şi duceau oameni. Nu auzeai nimic de ei, parcă dispăreau în neant. Au făcut trenuri cu 30-40 de vagoane şi zi şi noapte îi duceau”… Cazul sergentului Baciu, „de pe strada noastră”, un bărbat de 45 de ani, bucuria copiilor care îl întrebau mereu dacă a mai prins un hoţ: „În acele timpuri tulburi ne-a fost dat să-l vedem pe bunul nostru domn Baciu. Mă întorceam cu fratele mai mic acasă. Mergeam pe o stradă lăturalnică, când am văzut cum îl scoteau dintr-o curte pe un bărbat cărunt. L-am recunoscut…”

A fost, ea însăşi, arestată pentru o replică de bun-simţ, în fond – am putea spune acum, cu drumul aşternut retrospectiv în faţă – pentru un delict de logică. Era, într-o zi, în casa lui Costenco, la o reuniune literară. Teodor Nencev (un alt nume al interbelicului nostru dispărut în ceaţă) citeşte o poezie: „[…] proastă, de altfel, mesajul căreia era că acolo unde domneşte întunericul şi igrasia, stăpâneşte România”…

Ce reacţie are tânăra de 18 ani? „Eu, naivă, i-am reamintit că el datorează prestaţia lui de intelectual şi poet şcolii româneşti şi că el, fiind sărac, a beneficiat de şcoală, de ajutoare din partea statului şi chiar şi din partea lui Mihail Sadoveanu. Iar, drept răsplată, i-am zis, dumneata scuipi în fântâna din care ai băut apă?”.

Atât a fost, într-adevăr: bun-simţ şi logică. Culpe teribile, totuşi, într-un regim care cultiva paranoia şi halucinaţiile doctrinare: a fost denunţată imediat. Îşi aminteşte şi acum maşina aceea neagră, care s-a oprit la poarta casei părinteşti. Era singură. „Cel care venise, un kaghebist roşcat, mi-a ordonat să-mi iau lucruri pentru două zile. Şi aşa, cu poşeta pe umăr, am părăsit casa părintească”…

Sfârşit de iunie. A fost îmbarcată, împreună cu alţi nenorociţi, şi dusă, cale lungă şi neînchipuit de grea („Ne hrăneau cu pâine şi peşte sărat, iar apă ne dădeau abia seara. Căldura era insuportabilă. Nu-mi amintesc asemenea temperaturi. Stăteam înghesuite ca sardinele. Nu ne ajunge aer”) până la Alexandrovski Ţentral, temuta puşcărie de lângă Irkutsk: „În jur, doar taiga”…

Călina Trifan spune că, după gararea la Irkutsk, a fost urcată pe un şlep pe Angara şi, în acest moment, a fost strigată de cineva. Era Nicolai Costenco, poetul, transfigurat însă într-un mod aproape de nerecunoscut: „Când m-am auzit strigată: «Domnişoară!», am avut o strângere de inimă. Cu greu l-am recunoscut pe Costenco. Nu ştiam de arestarea lui. Se schimbase mult. Nu i-am putut însă vorbi. Când am coborât de pe şlep şi am pornit-o pe un drum de ţară, îmi întorceam capul din când în când să-l mai văd, dar în zadar. Pierdusem şi ultimul fir care mă lega de casă”…

E banal să spun că episoadele conţin in nuce un veritabil roman. Dar interviurile Călinei Trifan îşi descoperă, toate, acest potenţial narativ. Le-aş citi a doua oară ca pe nişte eboşe în vederea unor pânze de proporţii, unele destine evocate în carte având o certă exemplaritate.

 Ghenadie Nicu

Calina Trifan, multumind colegilor pentru Premiul US in domeniul Publicisticii, Chisinau, 24 iunie 2016, foto Mihai Poiata

Sursa material: Ziarul de Iaşi / Ghenadie Nicu

Sursa foto: Corina Creciun si Mihai Poiată