25.07.2015, 23:24

4736

0

Mişcarea 1988-1991

Aidoma ţăranului care creşte pâinea în câmp, pe timp de secetă, cu mâinile şi tălpile însângerate, artistul Vasile Iovu cântă  la nai doinele şi durerile acestui neam cu buzele zdrelite până la sânge. Or, pentru noi, basarabenii, folclorul  a fost şi este nu numai o răsfrângere a sufletului, dar şi o formă de rezistenţă la prigoniri, la umilinţe, la rusificare, atunci când, înstrăinaţi de neam, ni se furase istoria, voievozii, limba română, tricolorul… 

Se spune că naiul, adorat de ceruri, este vechi, de o seamă cu Geea şi că Pan, zeul protector al turmelor şi al păstorilor, care a inventat naiul din dragostea sa pentru nimfa Syndis, era din neamul daco-tracilor. În context, în spaţiul cultural-etnic de la noi, mărturiile de natură pictografică din antichitate, depistate în centrele populate de geto-daci reprezintă scene muzical-coregrafice cu prezenţa divinităţilor mitologice, toate datând cu mult înaintea de era noastră. Şi în scrierile poetului antic Ovidiu, exilat din Roma la Tomis (azi Constanţa) se vorbeşte despre prezenţa naiului în practica muzicală a geto-dacilor.

Nimic nu e întâmplător pe această lume. Protejaţi de spiritul divin, Dumnezeu, Zamolxe din ceruri ne-a retrimis peste mii de ani, ca mesageri, admirabili continuatori ai lui Orfeu:    Gheorghe Zamfir, ca  să redea magia naiului în lume şi pe un alt mag, la alt colţ al Daciei,Vasile Iovu, să readucă farmecul syndis-ului (fluierul din trestie cu şapte tuburi) acasă, în Basarabia. Pentru ca sunetele şi unduirile lui fermecate să ne aline suferinţele şi să ne dea puterea de a supravieţui.

La aniversarea a 65-a, palmaresul naistului Vasile Iovu, este impunător, impresionant, inegalabil. În patrimoniul RadioTeleviziunii Naţionale se păstrează 500 creaţii de autor, aranjamente pentru interpreţii vocali şi instrumentalişti. Este autorul unor partituri, piese remarcabile şi CD-uri precum „Lacrimile Prutului”, „Ave Maria”, „Clasic”, „Divertisment”, „Ecoul Daciei”, care reprezintă o selecţie din repertoriul ansamblului „Vasile Iovu”, pe care îl conduce. Evoluează de multe ori alături de regele naiului, Gheorghe Zamfir, la Paris şi la Chişinău.  De-a lungul anilor colaborează cu Dumitru Blajinu, Ion Dascăl, Vasile Goia, Petre Neamţu, Eugen Doga, Anatol Chiriac, Maria Bieşu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi contribuie la lansarea unei noi generaţii de naişti, între care Nelu Naiu, Constantin Moscovici, Gheorghe Danilescu, Vasile Bejenaru, Ion Negură. Concertează la Viena şi Paris, Londra şi New York, Sidney şi Moscova, Tallinn şi Delhi, însă cele mai mari emoţii le-a avut în turneele din patria  istorică. Îl însoţeşte cu recitaluri de nai pe dr. Vasile Şoimaru, autorul albumului „Românii din jurul României” (în două volume), prin mai multe judeţe le Ţării, fascinat de frumuseţile şi miracolele plaiurilor româneşti. În toamnă, admiratorii şi fanii sunt aşteptaţi la lansarea monografiei „Păstorul solist sau naiul lui Vasile Iovu”, autor Rodica Iuncu. Profesor universitar, Artist al Poporului din R. Moldova (2000), deţinător al Ordinului Republicii şi al Ordinului „Meritul cultural” în grad de ofiţer al României (2015). 

– Maestre, vă trageţi dintr-o  familie unde folclorul, spiritul românesc era la el acasă? Ce vă amintiţi din copilărie? 

– Îmi amintesc cu mult drag de copilărie, părinţi, fraţi şi surori. Mama Maria cânta foarte frumos. Practic, am crescut cu cântecele ei. Era, pot să zic, prima cântăreaţă a satului. Cânta la petreceri, la nunţi, cumetrii, avea o voce duioasă şi caldă.  Cred că de la ea mi s-a transmis marea dragoste pentru muzică. Când eram mic, îmi cânta cântece de leagăn. Când am  crescut deja, îmi amintesc de „Păsărică, mută-ţi cuibul”, „Radu mamei”, „Să-mi cânţi, cobzar”, „Mai la deal de casa noastr㔺.a.  Într-un cuvânt, cântece româneşti din toate zonele ţării istorice, pe care le ţinea minte din perioada interbelică sau le auzea la radio. De mic, cântam la o armonică cu două rânduri de clape, adusă de un neam de al nostru din Germania. Atunci am îmblânzit primele acorduri… de unul singur, la auz. Mama cânta şi eu o acompaniam.  De pe atunci eram un avantajat, devenisem „vedeta” satului. Toţi flăcăii din sat veneau la poartă şi mă rugau să le cânt pe maidanul de lângă sat ca ei să danseze cu fetele. În semn de mulţumire, îmi aduceau cele gustoase pere şi mere din sat! Tata Gavril era sever, dur, era stâlpul familiei. Dar cred că îi plăcea cum cânta mama. Era un bun gospodar şi un om cu verticalitate. Înainte de ocuparea Basarabiei,  tata era şef de fermă,  a continuat să fie şi pe timpul sovieticilor. I s-a propus să intre în partid. A refuzat. Fiind un bun creştin şi roman, s-a dezis de şefie. Acest crez ni l-a transmis şi nouă de mici copii, să fim buni români şi creştini. El ne-a spus categoric, într-un fel testamentar: „Faceţi ce ştiţi, dar numai să nu vă daţi cu comuniştii”. Datorită surorii mai mari, ţaca Vera, fiecare ne-am găsit rostul în viaţă. Ea l-a convins pe tata că  trebuie neapărat să merg la muzică.  Avea şi ea o voce frumoasă. Ulterior a absolvit şi Institutul de Arte, specialitatea dirijor de cor. Şi-a trăit ultimele zile la Cluj, unde s-au stabilit cu traiul copiii ei şi unde şi-a găsit odihna de veci.

–  Cum aţi descoperit naiul?

– Când am fost admis la Şcoala de Muzică a Conservatorului de Stat, am fost admis în clasa de flaut a profesorului Efim Tcaci. Eram în clasa a 5-a. Deja era târziu să învăţ vioara sau pianul. M-au repartizat la un instrument de suflat, la flaut. Nici nu ştiam ce e flautul. În plus, mi-au dat un flaut mai mare decât mine! Însă mi-a plăcut sunetul şi… am crescut odată cu flautul. În clasa  a 10-a, un coleg, Sergiu Cuciuc, care evolua în ansamblul „Veselia” la clarinet,  m-a luat cu el la o repetiţie. Aşa l-am cunoscut pe maestrul Dumitru Blajinu. El mi-a propus să încerc naiul pentru ca flautul era aproape de nai, aceeaşi poziţie  a buzelor, respiraţie bună etc.  D. Blajinu mi-a dat primul nai, un nai de la un meşter din Nordul Bucovinei, Tudor Captare. Îl mai păstrez şi acum ca amintire, ca o relicvă. De atunci m-am îndrăgostit de nai, care  este sufletul şi dragostea vieţii mele, şi nu mă mai pot despărţi de el… La nai se cântă doar cu sufletul! E cel mai apropiat instrument de vocea umană. Când transmiţi sunetul prin corzile vocale, iese freamătul, melodia. Nu are pereche cu alt instrument, deşi la fel se cântă şi la vioară. La nai însă e mult mai natural. Auzi foşnetul pădurii, freamătul codrului, trilul ciocârliei.

– Ulterior aţi fost întemeietorul primei clase de nai în Basarabia…

– După armată, în 1973,  am revenit la Institutul de Arte, unde am deschis prima clasă de nai,  ca oră facultativă în cadrul facultăţii de iluminare culturală. Eram încă în acele timpuri de tristă faimă când se dădea prioritate instrumentelor ruseşti precum balalaica sau baianul. Datorită unei rezistenţe puternice, din umbră, a unor mari patrioţi precum Vasile Roşcovanu de la Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga”, a lui Vasile Crăciun de la Institutul de Arte, a altor personalităţi, naiul, vioara, fluierul, acordeonul, clarinetul, ţambalul şi-au recăpătat statutul de instrumente naţionale.

– Prin ce se explică faptul că nici la Bucureşti nu există o clasă de nai ca la Chişinău?

– Marele naist Gheorghe Zamfir şi alţi naişti ca Stanciu Radu Simion au absolvit şcoala populară de artă. Exista şi o clasă de nai, bazată pe piese folclorice. În cazul nostru, al basarabenilor, drama ruperii de la Ţară, înstrăinarea ne-a făcut să fim mai perseverenţi. Ca să nu ne pierdem legătura cu ţara, trebuia să  reînviem nestematele folclorului, valorile şi tradiţiile populare. În muzică, ca şi în literatură, arte plastice, s-a impus o cenzură acerbă. Dar sângele apă nu se face. Peste Prut, la Bucureşti, fraţii noştri sunt uimiţi de profesionalismul şi virtuozitatea orchestrelor populare precum  „Lăutarii”, „Folclor”, „Mugurelul”, „Fraţii Advahov” ş.a.  Sunt considerate cele mai bune în spaţiul românesc.  Printr-un miracol, fiind rusificaţi şi interzicându-ne limba şi literatura română, tradiţiile, horele şi doinele, sârbele şi bătutele,  folclorul s-a conservat la ţăranii noştri care nu au frică de nimic, doar de Dumnezeu.  Am renăscut, renaştem ca iarba sau floarea ce răsare din asfalt. Dar s-a muncit enorm, cu dăruire, cu fanatism chiar. Eu unul ca să mă afirm, să îmblânzesc naiul, repetam, exersam şi nopţile, cu buzele rănite până la sânge.

– Aţi visat vreo dată că veţi evolua alături de regele naiului, Gheorghe Zamfir?

– Nu, nici nu îndrăzneam să visez că voi evolua alături de acest titan al naiului. Dar bunul Dumnezeu a făcut  să ne întâlnim. În 1971, în anul care absolveam Institutul de arte, eram la examenul de licenţă. Citisem în ziarul „Sovietskaia kultura” că vine într-un turneu în Uniunea Sovietică – la Vilnius, Moscova, încă vreo câteva oraşe, dar cât mai departe de Basarabia, ca nu cumva să ne contamineze de virusul românismului. Am lăsat şi examenul de licenţă, mi-am procurat bilet şi am sosit la Vilnius. Îl auzisem la radio, aveam şi două discuri cumpărate de la Odessa. Aveam emoţii imense. Când a auzit că sunt din Basarabia şi am venit să-l văd, să-l ascult, a rămas atât de impresionant că nici nu a plecat să ia masa. M-a invitat în camera de hotel, am stat de mult de vorbă, ca de la suflet la suflet,  mi-a dat nişte lecţii de neuitat la nai, mi-a dezvăluit nişte secrete de specialitate… A fost şi rămâne marele meu învăţător. Ulterior, ne-am întâlnit de multe ori şi la Moscova, în Omsk, Tomsk, unde concerta. Mergeam fascinat pe urmele lui.

–  Cea mai mare apreciere a fost, probabil,  faptul că aţi evoluat împreună pe scenă?

– În 1987, eram într-un turneu cu Ana Strezeva în Franţa. Evoluam într-o catedrală din Paris. Nici nu ştiam că maestrul e în sală. Stătea după o coloană ca să nu am emoţii.  La sfârşit îl văd că urcă pe scenă, m-a îmbrăţişat, şi mi-a zis să cântăm ceva împreună. Bineînţeles, eram copleşit de emoţii. Am cântat un „Coral” de Bah, „Ave Maria” şi câteva piese pe care le cunoştea şi Ana Strezeva. A fost primul duet cu Gh. Zamfir. În 1990 a venit în turneu la Chişinău, unde a susţinut un concert la Palatul Naţional. M-a sunat şi mi-a zis să evoluăm împreună. Şi, când a mai venit la Chişinău, în 1998, 1999, de fiecare dată mă invita în duet cu el. Mai mult chiar, în unele interviuri, la radio, televiziune, fiind întrebat cine e succesorul lui, a răspuns că în Ţara nu sunt, dar este în Basarabia un foarte mare naist, Vasile Iovu! Ce altă apreciere mi-aş dori! Suntem prieteni foarte buni. Gh. Zamfir e îndrăgostit de Basarabia, aici se simte foarte bine, poate chiar mai bine decât peste Prut. Are  un vis să se stabilească cu traiul aici,  unde este apreciat, iubit, unde are prieteni minunaţi.

– Dle Vasile Iovu, sunteţi un artist militant, autorul fascinantei doine  „Lacrimile Prutului”… Acum când tinerii de la Chişinău cer Bucureştiului Unirea, Dvs. ce sentimente nutriţi?

– Am scris această piesă în anii de mişcare de eliberare naţională de la 1989-1990. Simţeam româneşte de acasă, de la părinţi, dar ce s-a întâmplat în acei ani la Chişinău a fost un vis extraordinar. Dar, fiindcă mai există sârmă ghimpată, frontieră la Prut, mi-a venit să fac această melodie. Căci, Prutul continuă să sângereze până azi, mai curg lacrimi de oameni necăjiţi, de suflete despărţite. E o doină, pentru că numai prin doină poţi să exprimi durerea acestui neam. Mă bucur că elanul nostru din acei ani renaşte în această mişcare unionistă. Am participat şi la Marşul Unirii de pe 5 iulie curent. În toate turneele din ţară, din lume, transmit mesajul unităţii de neam. Cred cu tot sufletul că reunirea va avea loc, în pofida scepticilor sau politicienilor aserviţi străinilor, şi de o parte şi alta a Prutului. Unirea, ca şi muzica noastră, vine de la Dumnezeu. Tocmai de aceea, cred că Reunirea se face şi promovând frumuseţea folclorului românesc. Tot ce îmi mai doresc mai mult în această viaţă de om şi de artist este Reunirea, căci Unitatea Neamului e mai presus de orice.

– Vă mulţumesc şi să dea bunul Dumnezeu ca „Lacrimile Prutului” să se transforme  în lacrimile de bucurie a Reîntregirii celor două maluri  româneşti.

Consemnare: Tamara GORINCIOI

Sursa material: săptămânalul „Literatura şi Arta” din 23 iulie 2015, pag. 6

Sursa foto: Apropo magazin