Vlad Pohilă despre Măiastra Maria Tănase: „Mi-e dragă de cînd am auzit-o prima data…”


Iarăşi despre Maria Tănase, „dragostea mea şi a unei lumi…” este un eseu admirabil scris de ilustrul ziarist, lingvist, scriitor Vlad Pohilă în anul 2013, an în care am marcat trei mari aniversări legate de artista nepereche Maria Tănase, supranumită de Nicolae Iorga drept Măiastra Muzicii românești: 100 de ani de la naştere (25 septembrie 1913), 75 de la debutul la Radio Bucureşti (20 februarie 1938) şi 50 de ani de la plecarea în veșnicie (22 iunie 1963).

Vlad Pohilă, care a iubit-o din adolescență pînă în ultima clipă a vieții sale, ne oferă în această sinteză biografică o mulțime de detalii despre viața încîntătoare și, totodată, dramatică a Mariei Tănase, mai cu seamă după ocupația kominternistă a României din 23 august 1944. 

Între timp a plecat la Ceruri și bunul nostru prieten Vlad Pohilă (d. 14 mai 2020), unul dintre membrii fondatori ai Studioului Flacăra Film Chișinău (2012) și nădăjduim că se va întîlni neapărat în Grădina Domnului cu „privighetoarea muzicii românești”, pe care a venerat-o împreună cu părinții săi și tot neamul Pohilă și Prisăcaru de la Putinești, Florești, fostul județ Soroca. Lumină din Lumină sufletului lor iubitor de Frumos (Luminița Dumbrăveanu)

 

Vlad Pohilă, ilustru cărturar și luptător pentru Limba Română cu Alfabet Latin în Basarabia, foto Radio Chișinău

 

Iarăşi despre Maria Tănase, „dragostea mea şi a unei lumi…

Zîmbetul cald, încîntător, irezistibil al Mariei Tănase, ca şi succesul, triumful care au însoţit-o aproape că mereu şi pretutindeni lăsau impresia că a fost un om fericit, în tot cazul – că nu ar fi ştiut de necazuri, zbucium, frământări, ea mai fiind ferită cu desăvârşire de morbul invidiei, de pasiunea intrigilor, bîrfelor, conflictelor.

Şirul de nevoi, stresuri, drame, cu care avea să se confrunte cîntăreaţa dacă nu a început, apoi la sigur s-au înteţit ameninţător odată cu instaurarea, pe tancuri sovietice, a comunsimului în România. I-a fost „naţionalizată” casa, a început a fi supusă unui sistem fiscal ce o despuia, lăsîndu-i ca „recompensă” pentru munca-i istovitoare, şi datorită cărei îşi dezvăluia mai amplu talentul, surse pentru o existenţă precară. Mulţi dintre cei pe care Maria Tănase îi ajutase în timpul războiului – prin intervenţii la Curte, la Mareşal, la Siguranţă, în alte instanţe, unde avea trecere, fiind peste tot adorată – nu i-au întins vreo dată o mînă de ajutor. Şi nu erau puţini, şi ei veniseră, de fapt, la putere – militanţi sau simpatizanţi de stînga, intelectuali evrei, alţii care atunci cînd se aflau în dificultate îi pupau nu numai mîinile, dar şi pantofii. Acum, ştiind că interpreta nu se află în cea mai bună situaţie, unii îi sugerau să părăsească România kominternizată. Avea invitaţii în Occident şi de la mulţi intelectuali români, de marcă, dintre cei ce evadaseră din patria cuprinsă de flăcările potopului kominternist.

Maria Tanase-foto mov-meditativaMaria Tănase nu a vrut să plece nicăieri, şi nu numai pentru că era legată genetic de muzica poporului său: la o adică, putea să cînte româneşte – cu mult succes, adunînd admiratori – şi în Europa de Vest sau peste Ocean, în America. Putea să se reprofileze în a cînta franţuzeşte, de exemplu, şi cu certitudine îşi găsea un loc în preajmă, dacă nu mai sus decât Edith Piah. Nu a făcut-o, nu a plecat nicăieri. Mai mult, le reproşa – delicat, colegial – altor artişti, oameni de cultură, învăţaţi (lui C. Brâncuși, inclusiv) – cum de au putut pleca definitiv de Acasă, cum de nu s-au întors nici o dată în ţara natală… Pe care ea, Maria Tănase, o găsea atît de deosebită, atît de frumoasă, încît i se părea că cele mai multe peisaje ale României au fost zugrăvite de Mîna Însăşi a lui Dumnezeu…

 

S-a confruntat și ea cu incredibile greutăţi

O primă şi grea încercare – ce ţine strict de cariera ei artistică – avea să i se întîmple în septembrie 1947. Noile autorităţi de la Bucureşti, dominate într-o proporţie înspăimântătoare de străini – unii locali, alţii veniţi din „muma socialismului şi comunismului”, URSS –, au creat o comisie specială, pentru a selecta pe interpreţii de muzică populară ce ar avea „motivarea estetică” şi „dreptul moral” de a cînta în condiţiile „noi” ce se conturau tot mai apăsător. Prin moara acestui juriu trebuiau să treacă – pentru a fi aleşi doar „cei cu adevărat talentaţi” – circa 1500 (una mie cinci sute) de cîntăreţi, inclusiv unii se impuseseră pe toate planurile, printre ei fiind şi Maria Tănase. A venit însoţită doar de un cobzar, la „examen”, în faţa juriului şi a unui public evident… proletar. Și nu numai că i-a zăpăcit, pe membrii juriului, prin felul ei de a cînta, nu numai că a smuls mulţime de aplauze – şi de la juriu, şi de la public, dar le-a şi dat o replică plină de demnitate: „Ăştia m-au învăţat să cînt! Lor le datorez cariera, onorată comisie!…”

Maria Tanase-costum popular-melancolicaDar viaţa ei, sub regimul comunist, a decurs mereu între „agonie şi extaz”… agonia, pe alocuri, avînd subtexte, pur şi simplu, incredibile, absurde, parcă inspirate din scrierile lui Franz Kafka. Puţini îşi imaginau necazurile reale, adeseori cumplite, cu care se confrunta interpreta lor iubită. Cine putea să creadă pe atunci, în timpul vieţii ei – şi cu atît mai puţin astăzi – că şi Maria Tănase s-a confruntat cu grave, penibile probleme rutinare? Citiţi fragmentele de mai jos şi… cruciţi-vă… sau mai bine să nu credeţi că a fost aşa ceva, deşi documentul nu poate minţi:

„Subsemnata Maria Tănase, artistă emerită, laureată a Premiului de Stat, Vă rog să binevoiţi a-mi repartiza un apartament cu două camere pe hol. […] Solicit două camere pe hol deoarece îmi este strict necesar o încăpere în plus în care să-mi pot pune un pian şi în acelaşi timp să-mi fie şi dormitor, separat de al soţului meu, întrucît sufăr de astm şi bronşectazie. […]

Începînd cu 1948 am fost evacuată dintr-un apartament mansardat pe care-l amenajasem din banii mei. De aici am fost mutată în str. Brezoianu 18, et. VII, unde timp de şase ani am fost nevoită să car apă de la subsol, căci apa nu ajungea niciodată la mine. Zi şi noapte am locuit cu cada plină cu apă. Tot în această casă, patru ierni m-am încălzit cu o plită de aragaz, pe care o ţineam în dormitor […]. M-am mutat în comun cu o familie într-un apartament de două camere pe hol […], unde am locuit cu tot mobilierul îngrămădit într-o singură cameră şi acolo m-am încălzit cu lemne, căci nu funcţiona caloriferul, dar mă bucuram că eram la etajul al treilea. […]

În încheiere, Domnule Director, vă solicit în schimbul locuinţei mele un apartament cu două camere pe hol, ca în sfîrşit să pot avea strictul necesar atît sănătăţii, cît şi muncii mele nebănuit de grea […]. (Dintr-un memoriu al cântăreţei, din 1959. Apud: Maria Tănase. Privighetoarea din „Livada cu duzi”, de Maria Roşca. Bucureşti, 2000, vol. 1-2).

Dar să mai cităm, dintr-o scrisoare confidenţială a Mariei Tănase, către ministrul Culturii şi Învăţămîntului, din 1960:

„[…] Respectuos vă supun următoarea cerere. Fiind constrînsă de mai multe nevoi materiale, fiind şi bolnavă, vă rog să mă mai sprijiniţi încă o dată cu marea Dvs. înţelegere şi anume, eu, plecînd în cîteva spectacole sporadice, unde voi fi plătită tarifar, să pot obţine cu aprobarea Dvs. un ajutor cu titlu de împrumut, ajutor pe care bineînţeles îmi iau obligaţia să-l restitui din primele mele încasări […] pînă la data de 20-25 decembrie a.c. Solicit aceasta deoarece, din cauza cheltuielilor avute în ultimul timp, mă aflu într-un gol financiar şi am rămas în urmă cu plata întreţinerii la bloc, a chiriei, precum şi a multor altor cheltuieli neprevăzute, care se ridică în momentul de faţă la circa 3000 lei […]” (op. cit., vol. 2, p. 178-179).

A fost mereu o fire luminoasă

Maria Tanase-se uita peste umarPe acest fundal dezolant, dureros, pare incredibil că Maria Tănase a rămas continuu o figură luminoasă, şi-a păstrat mereu corectitudinea, bunăvoinţa şi generozitatea, ba chiar, nealterat, şi felul de a comunica într-un chip deosebit de spiritual, şi simţul umorului. Merită, în această ordine de idei, a fi reproduse cîteva crîmpeie dintr-un interviu pe care i l-a luat, în vara lui 1962, Rodica Florea, reporteră de la revista de satiră şi umor Urzica. Dialogul, printre altele, a avut loc într-un vagon de tren, pe traseul Bucureşti – Tîrgu-Jiu.

„Maria Tănase: – E cam incomod locul, dar n-avea grijă. Interviul o să… meargă. Iată acum răspunsul la prima întrebare…

Rodica Florea: – De unde ştiţi care e prima întrebare?

M.T. – O citesc în ochii dumitale. Mă duc la Tîrgu-Jiu. Din luna martie 1962 mă tot duc şi vin. Sunt transferată, la cererea mea, la Taraful Gorjului… Acum mă aflu în zăvoiul din Tîrgul de pe Jii al Gorjului, între «Masa tăcerii» şi «Coloana infinitului» ale lui Brâncuşi, între cei mai talentaţi lăutari pe care i-am cunoscut vreodată. Sper să-mi pot îndeplini o veche dorinţă faţă de mine şi faţă de cei care vor să înveţe de la mine. Crezi că am făcut un schimb păgubitor?

R.F. – Nu, unul emoţionant…

M.T. – Se cuvenea să răsplătesc pe cei de la care am cules cîndva tolba de comori cu care mi-am făurit gloria carierei mele. […]

R.F. – Slujiţi una dintre cele mai frumoase arte. De la cine aţi învăţat meseria de cîntăreaţă?

M.T. – Meseria? Meseria, da, se învaţă! Se observă pe undeva că fac meserie? M-ar întrista şi m-aş retrage din… meserie.

R.F. – Aţi putea da o definiţie a satirei şi umorului?

M.T. – Definiţie? Satiră? Satira… Da! Pe la ţară celor satirizaţi, cum am spune noi, li se zice «căzuţi din piersic», iar satirei «te umflă rîsul de plîns». Umorul? În loc de «a fi sau a nu fi», umorul e ceva pe care îl ai sau… nu-l ai! Iar satira şi umorul devin ceva «concret» cînd sînt aduse bine din condei şi scoţi cu ele aplauze la «scena deschisă».

R.F. – Apropo de vîrstă… Aş putea îndrăzni…

M.T. – Ei ba nu! După unii care mă confundă după nume cu soţia regretatului meu director Constantin Tănase aş avea 68 de ani şi mă «ţîn bine», după alţii care ştiu că sînt fata lui moş Ion Coandă Tănase, grădinarul din «Livada cu duzi», am 49 de ani şi «arăt mai mare». Aşa că lasă-mă la 68 ca să par de 30 […].

R.F. – Aţi cunoscut oameni mari…

M.T. – Aceştia nu sînt doar oameni mari. Ei sînt munţii noştri de granit ce au fost cîndva funduri de mări, iar azi culmi şi forţe de nezdruncinat.”

Maria Tanase-Mihail Sadoveanu-400px

Maria Tănase cu Mihail Sadoveanu

Sunt relevante prin emotivitate, dar şi prin precizie, caracterizările pe care le dădea Maria Tănase unor contemporani – oameni de arte şi de litere. Astfel, cu referire la Tudor Arghezi, afirma: „[…] Versurile lui ţîşnesc de pe culmi de munţi. […] De la Arghezi am învăţat şi voi învăţa meşteşugul versului adevărat…” Despre Mihail Sadoveanu, pe care-l preţuia mult pentru Baltagul şi alte scrieri, dar şi pentru afirmaţia „În arta populară voi crede pînă la sfîrşitul vieţii!”, se confesa: „[…] Mă năpădeşte dorul de «conu’ Mihai». Parcă-l văd în cerdac privind dealurile, cu profilul sculptat în basorelief pe cel mai larg orizont pe care şi l-a închipuit cîndva omul!”.

Maria Tanase-Constantin Brancusi

Maria Tănase si Constantin Brâncuși

Despre Constantin Brâncuşi„[…] Era fermecător! Lui nea Costache i-am cîntat în atelierul de la New York. Într-un tîrziu, trecînd prin multe cîntece, a adormit. A venit războiul şi nu l-am mai întîlnit ca să-l adorm din nou în cîntec. Dar la Gorj este prezent în opera lui şi-l iert că nu s-a întors, căci traversa pusă de profani peste «Sărutul» din zăvoi ca să-i împlinească opera l-a apăsat pe suflet şi l-a rupt de ţară. «Columna» – cum i-au denumit-o ţăranii, «Scara nesfîrşită» – îl poartă către infinit. Opera sa «Sărutul» are tandreţea oltenească, iar «Coloana Infinitului» e zborul sufletului său. «Masa tăcerii» din zăvoiul de pe Jiu reprezintă masa la care artistul îşi ospăta prietenii în atelierul său.”

O scrisoare – un tulburător poem de adio pentru soţ

În zilele cînd „era pregătită pentru ieşirea definitivă din scena vieţii” (M. Roşca), Maria Tănase a scris un emoţionant cuvînt de rămas bun, care este, în fond, un veritabil poem de dragoste, scris, parcă, la temperatura unor capodopere ale genului, de talia Cîntării cîntărilor. Este, de altfel, şi unicul mesaj pe care i l-a adresat vreodată soţului ei, Clery Sachelarie, acesta fiindu-i şi un fidel prieten, un bun sfetnic şi chiar îndrumător artistic:

„Dragul meu soţ,

Îţi scriu acum această scrisoare, cea mai adevărată, pe care n-am crezut că am s-o pot scrie vreodată. Te rog să mă ierţi – dacă poţi – pentru toate grijile, necazurile pe care ţi le-am pricinuit… Mai presus de iubirea mea pentru tine a fost cîntecul (subl. noastră, Vl. P.).

Cînd n-am să mai fiu, caută-mi mîngîierile mele, ele nu vor muri şi niciodată să nu le socoteşti moarte… Caută-mi ochii, ei nu te-au minţit. Caută-mi sufletul, căci detaşat de trup, el nu te va uita. Prinde-mi din aer vorbele şi cîntecele şi împarte-le oamenilor. Te voi aştepta oricît de mult pînă vei veni şi tu în veşnicie. Eu am să plec acum… şi încă o dată îţi mulţumesc pentru viaţa noastră.

Maria.”

Mi-e dragă de cînd am auzit-o prima data…

Maria Tanase-costum popular-microfon Radio-400pxNu exagerez defel scriind că am pentru Maria Tănase o veche şi puternică, o netrecătoare dragoste. Cu adevărat, o iubesc continuu, la aceeaşi cotă a pasiunii, din adolescenţă: vocea ei, cîntecele ei răsunau foarte des în casa părintească de la Putineşti, o comună din preajma Floreştilor, pe traseul Bălţi–Soroca. Era prezentă Maria Tănase în casa noastră, ca şi în multe alte case de ţărani basarabeni, graţie posturilor de radio Bucureşti şi Iaşi, dar şi datorită discurilor de vinil pe care ni le dăruiau, periodic, rudele din România. Cîte cineva dintre neamurile de la ţară mai păstrează acele plăci negre, roase de atîta ascultare… Unii mai păstrează şi plicurile acelor discuri: chipul şi ia, bluza Mariei Tănase în prim-plan, iar în spate – taraful ei cu viori, fluiere, un acordeon, o cobză, un ţambal şi nu mai ştiu ce alte instrumente populare gata în orice clipă să scoată nemuritorul acord românesc. Plicuri cu chipul cîntăreţei, cu ochii ei mari, adînci, pătrunzători, mai pot fi văzute şi acum în casa cea mare, ceva mai jos de icoane…

Erau, aceste plăci Electrecord, alături de cărţi, cele mai de preţ cadouri pe care ni le făceau rudele din Bucureşti: unchi, mătuși, veri, verișoare. În context, un rol aparte l-a avut tanti Liuba, sora cea mai mica a lui tata, cunoscută în sfera universitară din capitala română ca dna profesor doctor Liuba Iancovici (născută Pohilă, 1924-2011), căci a predat o viaţă istoria universală studenţilor de la faimoasa Universitate bucureşteană, pe atunci unică în oraşul cu 1,5 milioane de locuitori, de pe malul Dîmboviţei. Tanti Liuba, cu soțul, nenea Sava Iancovici (1925-1996), cercetător științific, au stat un timp pe str. Popa Nan, nu departe de casa în care locuia Maria Tănase. Astfel, fuseseră și ei martori ai dragostei cu adevărat „a întregului popor”, de care se bucura neasemuita cîntăreaţă. Prin 1965, aflîndu-se în vizită la fraţii şi surorile din Basarabia, tanti rămăsese impresionantă de o apreciere dată Mariei Tănase de sora noastră cea mai mare, ţaca Dusia: „Cîntă aşa de frumos că, atunci cînd o ascult, îmi vine a plînge…” În replică, mătuşa îi povesti despre ultimele zile ale interpretei dragi. Îmi stăruie în memorie o frază: „La funeraliile Mariei Tănase a fost infinit mai multă lume decît la înmormîntarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej…”. Aveam doar 12 ani, dar nu am putut să nu intru în vorba celor mai mari, contrariat de această ciudată pentru mine comparaţie, întrebînd-o, sfios, ce are una cu alta? „Ce pricepi tu, măi copile?! exclamă tanti. Păi, la cortegiul preşedintelui Gheorghiu-Dej lumea a fost mînată «pe linie de partid», organizat, obligatoriu, să fie cît mai mulţi acolo, să lase impresia de doliu naţional… Pe cînd la sicriul Mariei Tănase oamenii veneau mînaţi de dragoste şi de durere, şi erau puhoaie de oameni plîngînd; nu mai încăpeau pe străzi, din centru pînă la Cimitirul Bellu…”

Odată cu trecerea anilor se schimbau, firesc, şi preferinţele muzicale. Pe firmamentul muzicii uşoare româneşti apăruseră zeci de interpreţi de certă valoare, cu repertorii impresionante: Margareta Pîslaru, Dan Spătaru, Doina Badea, Anda Călugăreanu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe, tinerii grupaţi în jurul cenaclului Flacăra, formaţiile MondialPhoenixSavoyNoroc-ul de la Chişinău… Cei tineri, în anii ’70, mai erau fascinaţi de The Beatles, de AbbaBoney MDeep Purple şi atîtea alte formaţii muzicale din Occident. La noi, ca şi în România, de altfel, se făcea simţită o febleţe aparte pentru interpreţii de muzică uşoară franceză şi italiană: Salvatore Adamo, Dalida, Joe Dassin, Charles Aznavour, Mireille Mathieu, Adriano Celentano, Nada, Gianni Morandi, Raffaela Carra… Acestora li se alătura, printr-o invizibilă solidaritate romanică, spaniolul Julio Iglesias şi portugheza Amalia Rodrigues. Infinit mai accesibili, erau îndrăgiţi şi Vladimir Vîsoţki din Rusia, Lili Ivanova din Bulgaria, Maryla Rodowicz şi Czeslaw Niemen din Polonia, Janos Koos şi Zsuzsa Konc din Ungaria etc.

Maria Tanase-lumina-aura-foto verticalaÎn aceste condiţii, se părea că epoca muzicii populare româneşti apusese… Unde mai pui că o stea de mărimea Mariei Tănase nu apăruse, iar Maria Lătăreţu, Ioana Radu sau Maria Ciobanu, fraţii Petreuş, ceva mai tîrziu Sofia Vicoveanca, fuseseră împinşi – şi oficial, şi neoficial – într-un fel de anticameră a muzicii populare. Iar naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir deja din Occident ne purta pe meridianele lumii cu năucitoarele sale inflexiuni aflate la hotarele dintre muzica populară şi cea clasică. Era însă numai o schimbare episodică de decoruri pentru fundalul muzical autentic, cel hărăzit unei receptări peste decenii şi secole, căci, oricît şi oricum mi s-au schimbat preferinţele muzicale, opţiunile pentru un anumit gen al melosului, pentru un interpret sau altul, afecţiunea faţă de Maria Tănase a rămas mereu cea mai fidelă, cea mai aducătoare de inefabile satisfacţii sufleteşti.

…Prin anii ’70 se putea citi (şi) la Biblioteca Republicană (acum – Naţională) din Chişinău o biografie documentar-romanţată a Mariei Tănase, scrisă de soţul ei, Clery Sachelarie și muzicologul D. Ghiață. Era, atunci, una dintre cele mai solicitate biografii în mediile intelectuale româneşti din Chişinău, chit că eram răsfăţaţi (sau asaltaţi…) cu zeci de cărţi din colecţia Viaţa oamenilor iluştri, susţinută cu uimitoare regularitate de o editură din Moscova. La răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, casa de discuri Electrecord a lansat un excelent album Maria Tănase, alcătuit din cinci sau şase plăci, toate cu plicuri pe care era imprimat, pe un fundal negru, chipul luminos şi ochii inconfundabili ai cîntăreţei. Ei bine, acest set de discuri constituia cel mai frumos cadou posibil pentru orice basarabean cu o percepere cultivată a melosului. Au prins a apărea noi studii şi cărţi întregi consacrate Mariei Tănase – pînă în prezent, am numărat vreo şapte volume deja, în fruntea cărora aş pune cele două volume intitulate Privighetoarea din „Livada cu duzi”, de dr. Maria Roşca (Bucureşti, Editura „Ginta Latină”, 2000, vol. 1, 400 p.; vol. 2, 388 p.). Şi asemenea cărţi constituie un minunat cadou; personal, adeseori mă gîndesc cu recunoştinţă la dr. Vasile Şoimaru, cel care mi-a adus Priveghetoarea…, cumpărînd-o la librăria „Muzica” din inima Bucureştiului.

Ori de cîte ori mi-a nimerit vreun ziar, vreo revistă, vreo carte în care scria ceva despre celebra cîntăreaţă, îmi opream obligatoriu atenţia la textul respectiv. Cu diferite ocazii – şi au fost destule – am scris în reviste şi calendare, am vorbit la mai multe posturi de radio din Chişinău despre geniul muzical pe nume Maria Tănase, despre marea admiraţie pe care i-o port ca pe o povară dintre cele mai dulci, dintre cele mai scumpe.

…Dar de ce mulţi alții îi iubesc continuu muzica şi personalitatea!

Un timp credeam – egoist, dar absolut sincer – că dragostea pentru Maria Tănase este mai curînd un „apanaj” personal, al casei noastre, datorat, cum am mai spus-o, „contribuţiilor culturalizatoare” ale rudelor din Bucureşti. Mi-am dat seama că greşesc ori de cîte ori auzeam tarafurile din satele noastre interpretînd, pe la hore, la nunţi, la cumetrii, la hramuri, la alte petreceri săteşti cîntece din repertoriul ei. Acestea puteau fi auzite şi în interpretarea unor ţărance, la şezători sau în căminele culturale, unde timid, „dozat”, unii artişti amatori îndrăzneau să aducă publicului mai larg şi piese din nemuritoarea ei listă de performanţe concertistice. Dar iubirea de Maria Tănase s-a dovedit a fi cu mult mai puternică şi mai omniprezentă în inimile contemporanilor… Fiind în ultimii ani de facultate, am descoperit, uimit (ca să nu zic – şocat), în placheta de versuri Ritmuri (Chişinău, 1965), a poetului şi regizorului de film Emil Loteanu, o poezie al cărei mesaj m-a emoţionat adânc: Inscripţie cu negru. Avea şi o dedicaţie nu mai puţin tulburătoare. Reproduc poemul aici nu atît pentru a da un spor de calitate articolului meu, cît, mai ales, pentru că astfel, sper, mai mulţi vor cunoaşte încă o faţetă a sensibilităţii aparte, de artist, dar şi de român, a celui care ne-a lăsat memorabilele filme Poienile roşii, LăutariiŞatraO dramă la vînătoare ş.a.

 

Emil LOTEANU

Inscripție cu negru

 
Maria Tanase-cinema-enigmaticaÎn memoria Mariei Tănase,
cîntec înfiorat peste vreme,
dragostea mea şi a unei lumi…

Din palme făcui căuşe.
Le am pline cu brînduşe
Şi cu sare caldă, grea,
Strînsă din lacrima mea.
Eu te-am îngropat aproape,
Lîngă ochii mei, sub pleoape,
Talisman să am în cale,
Părul tău negru şi moale
Şi arsura gurii tale,
Dulceaţa obrazului
Şi zbaterea glasului…
 
1963 

 

Atît de vie în memoria apropiaților și admiratorilor…

Maria Tanase-visatoare pe la 50 ani

De la o vreme, am căutat să aflu impresii şi amintiri despre Maria Tănase şi „din prima sursă”, de la oameni care au cunoscut-o într-un fel sau altul. Profesorul doctor în studiul artelor Raoul Şorban (1912-2006), de la Bucureşti, o ascultase în mai multe rînduri, mai întîi la „cabaret” (la Alhambra), apoi în cîteva „crîşme de lux”, gen Capşa, pe urmă, în săli de concert, inclusiv la Ateneul Român. O admira, îi preţuia mult talentul ieşit din comun şi odată, cînd l-am provocat la o discuţie despre personalităţi de seamă pe care le-a cunoscut (de la Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod şi Mareşalul Antonescu pînă la Octavian Goga, Nicolae Iorga, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Ion Ţuculescu, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu şi încă mulţi alţii), a zis: „Ştii că Maria Tănase era mai tînără decît mine cu un an? Şi ce de-a ani au trecut deja de cînd s-a prăpădit biata Marie, de a lăsat muzica noastră populară fără un reper nu numai artistic, dar şi moral…”

O impresionantă povestire despre Privighetoarea muzicii populare româneşti am putut-o auzi de la Lena Constante (1909-2006), sociolog, pictoriţă, fostă deţinută „politică” (a stat, efectiv „vinovată fără nicio vină”, 12 ani în lagărele comuniste). Împreună cu soţul ei, muzicologul Harry Brauner (1908-1989), aveau o legătură strînsă cu Basarabia: în 1931, fuseseră la Cornova din preajma Unghenilor ca membri ai echipei monografice conduse de Dimitrie Gusti. Am cunoscut-o pe Lena Constante prin cornoveanul dr. Vasile Şoimaru, făcîndu-i o vizită acasă, la Bucureşti, cînd se afla pe patul suferinţei. Impresiona tăria morală a acestei femei, ca să nu mai spun de farmecul ei personal şi de uluitoarea-i memorie. Ne-a vorbit despre Maria Tănase cu subliniată afecţiune şi încîntare, fiece cuvînt al ei trăda aceste sentimente. Încerc să reproduc relatarea Lenei Constante cît mai aproape de felul cum mi-a vorbit, cu 12 ani în urmă, în anul 2001:

„Era iubită de toată lumea, Maria Tănase, de la debuturile sale; era iubită pentru că era foarte frumoasă, foarte talentată şi foarte bună la inimă. Cînd cînta în vreun restaurant, roiau în jurul ei tot felul de boemi şi o rugau să-i împrumute cu ceva bani, ca să se simtă şi ei mai bine. Niciodată nu refuza pe nimeni, încît uneori, dimineaţa, frîntă de oboseală, dar fericită de preţuirea celor ce o ascultau, ne ruga să-i împrumutăm o sută-două de lei pentru taxi. Harry era mai bogat, scotea imediat portmoneul şi-i dădea, avînd grijă să o întrebe dacă îi sunt de-ajuns, pînă în seara următorului spectacol… Niciodată nu-i reproşam nimic Mariei – să fie mai strîngătoare, să mai alunge din preajma-i pe unii poeţi, pictori sau artişti dramatici care făceau abuz de cumsecădenia şi bunătatea ei – era inutil.

– Gurile rele spun că Harry al Dvs. se uita cam lung la Maria Tănase… a provocat-o, mucalit, Vasile Şoimaru, care avea cu pictoriţa o comunicare mai familiară, «de rubedenie», cum spuneau ei, avînd în vedere legătura amîndurora (oricît de diferită!) cu satul Cornova.

– S-o fi uitat, nu zic ba! Aceleaşi guri rele plăsmuiseră lungi şi întortocheate poveşti de dragoste ce ar fi avut Harry cu Maria. Dar încă nu se ştie cine o iubea mai mult pe Maria: Harry sau eu! Dacă totuşi ar şi fi fost ceva adevărat în ceea ce priveşte idilele astea, pe Maria nu aş fi putut fi geloasă…

Maria Tanase-cu taraf-plan-apropiatŞi mama o iubea foarte mult pe Maria Tănase şi nu-i venea a crede: «Chiar ai ascultat-o cîntînd, alături, pe Măria?! Şi mai zici că ai stat şi de vorbă cu ea?!» Tocmai pe acest motiv i-am condiţionat, odată, împrumutul pentru taxi, dimineaţa: «Îţi dăm cu plăcere, Mario, cîţi bani îţi trebuie şi încă pe deasupra, dar cu o dorinţă: să vii într-o zi la noi, să te vadă mama, şi de vei avea plăcerea – să-i cînţi un cîntec-două…» «Cum să nu? a reacţionat prompt, cu o vioiciune pe care numai ea o avea. Vin chiar azi, după ce mă odihnesc niţel. Numai să-mi scrii adresa exactă.» Credeam că glumeşte… Însă în chiar ziua aceea, după ora mesei, Maria bătu la uşa mamei. Era o zi de august, era cald, mama făcea nişte dulceaţă la plită, şi mulţime de muşte şi viespi năpădiseră bucătăria noastră. S-a aşezat pe un colţ de masă şi a întrebat: «Ce v-ar plăcea mai mult să vă cînt, doamnă?» Mama i-a răspuns cu sfială: «Păi, domnişoară, din cîte cînţi matale, îmi place tăt…», căci fiind aromâncă, zicea ca şi voi, basarabenii, tăt, nu tot. Maria s-a îndreptat puţin de spete, a tras în piept din aerul plin de năduf al bucătăriei şi a prins a cînta… Nu s-a mai oprit un ceas şi ceva. Nu mai e cazul să vă spun că şi mama, şi eu am ascultat-o încremenite. Nu mi-am putut explica însă, nici pînă astăzi, cum s-a întîmplat că în timpul acestui concert improvizat au zburat din bucătărie toate muştele şi toate viespile?! Şi erau fără număr! Nici pe Harry nu l-am întrebat, poate că el găsea vreo explicaţie, vreo tainică legătură între frumuseţea muzicii populare şi gîzele astea ce provocau atîta supărare mamei şi altor gospodine din Bucureştii de atunci…”

Maria Tanase-canta duiosŞi asemenea evocări m-au ajutat, deopotrivă cu articolele şi cărţile tematice, să schiţez omagii Mariei Tănase. Iar fiece articol omagial este şi un fel de scrisoare de dor, o declaraţie de dragoste ce se dorea de mult înşirată pe hîrtie. Afecţiunea aceasta, admiraţia pentru Maria Tănase, pentru melodiile ei, ar constitui însă o expunere incompletă dacă nu aş adăuga, în final, şi un cuvînt de recunoştinţă. În adolescenţă, George Enescu, prin Rapsodiile române, mi-a îndreptat paşii spre Mozart, Bartok, Chopin, Beethoven, Verdi, Brahms, Wagner, Gounod, Ceaikovski, Strauss… spre muzica mare, serioasă, pe scurt. Cîntecele Mariei Tănase mi-au răsădit în suflet, din adolescență încă, cel mai solid pilon al perceperii folclorului autentic. Astfel mi s-a dezvoltat o imunitate la kitschuri de tot felul, fie astea manele, fie lălăitul unor interpreţi ruşi ce promovează, inundînd sufletele noastre, un pseudorock sau alte falsuri componistice, ieftine imitaţii ale rockului autentic, din ţările de origine a acestui superb gen muzical.

Pentru toate îi mulţumesc, sincer şi infinit, Mariei Tănase, şi mă bucur că am putut să o îndrăgesc atît de mult, că-s parte a Neamului din care şi-a luat zborul stelar şi această Pasăre Măiastră a melosului „de la Nistru pîn’ la Tisa”, pînă la Dunăre, Marea Neagră şi mai departe, la vest, spre munţii Pindului şi coastele Adriaticii.

 

Vlad Pohilă

iunie 2013

 

 

Scrisoarea Mariei Tănase – cu imagini preţioase de pe scenă şi de la funeraliile Artistei

 

 

„Hora Unirii” interpretată de Maria Tănase

 

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: prof. Raoul Şorban, legenda Ardealului

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu

Vlad Pohilă despre Nicolae Iorga – „o personalitate copleşitoare”, care a scris 1250 de cărţi, 25 mii de articole …

Omagiul lui Vlad Pohilă adus marelui lingvist Valentin Mândâcanu

Vlad Pohilă despre meritele istorice ale primarului Nicolae Costin, care a schimbat la față or. Chișinău

Vlad Pohilă despre pictorul basarabean din Cehia, care a cucerit Europa – Teodor Buzu

 

Dialoguri la „Focul din Vatră”: Luminiţa Dumbrăveanu – Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

videoCLIP Flacăra Film: „Basarabie, nu plânge!” cu Aurica Basarabeanca (muzică, versuri, voce)

Reportaj de pe platoul de filmare al videoCLIPului „Basarabie, nu plânge!” cu Basarabeanca

 

GLASUL, 30 de ani de la tipărirea la Riga și Vilnius a primei publicații cu alfabet latin din Basarabia postbelică

Interviu curajos // Vlad Pohilă despre geniul Eminescu şi duşmanii săi (noştri) seculari

 

Adio, frate Vlad Pohilă! Am pierdut o personalitate unică în tot spaţiul românesc, nu doar în Basarabia…

Personalitatea lui Vlad Pohilă evocată de prietenii săi la Radio Chișinău, post care i-a găzduit tabletele despre Limba Română

In Memoriam // Vlad Pohilă: „Am fost un norocos, am crescut într-o familie românească, care nu a acceptat ocupaţia sovietică…”

IN MEMORIAM: Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

DE CE NE-AI FĂCUT ASTA, DRAGUL NOSTRU VLAD

Omagiul ministrului Educației, Culturii și Cercetării, Igor Șarov

 

 

Sursa material: Revista BiblioPolis, vol. 49 (2013), nr. 3 / Vlad Pohilă

Sursa foto: Internet

Sursa video: YouTube 1 / YouTube 2

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter