Un eseu admirabil de Vlad Pohilă despre „Pasărea Măiastră” Maria Tănase

Maria Tanase-lumina-aura-400px

Vlad Pohilă: Iarăşi despre Maria Tănase, „dragostea mea şi a unei lumi…”

În nr. 1 din acest an al revistei BiblioPolis, am inserat, la rubrica Remember, articolul O celebră cântăreaţă, trei aniversări semnificative, dedicat muzicii, vieţii şi veşniciei Mariei Tănase (vezi BiblioPolis, nr. 1 / 47, 20013, p. 173-182). Nu-mi ascundeam intenţia de a contribui la consacrarea, în 2013, a Mariei Tănase ca personalitate a anului… De fapt, declanşasem această iniţiativă ceva mai înainte, la sfârşitul lui 2012, prezentând pentru Calendar Naţional – 2013 o amplă schiţă biobibliografică a faimoasei interprete, ceea ce, ca volum, cel puţin, o şi consacra pe Maria Tănase ca atare – Personalitatea numărul unu a anului, în context cultural, evident.

În articolul anterior din BiblioPolis, printre altele, scriam: „Nu-mi amintesc să fi avut o altă personalitate marcantă tocmai trei aniversări pe parcursul unui singur an. Marea noastră interpretă de muzică populară, Maria Tănase, iată, și la acest capitol, este fără seamăn.” Aceste trei aniversări sunt (au trecut, deja): 100 de ani de la naştere (25 septembrie), 75 de la debutul la Radio Bucureşti (20 februarie 1938) şi 50 de ani de la stingerea stelei ei (22 iunie 1963).

Aşadar, trei ocazii, şi, totodată, cel puţin trei prilejuri de o a omagia pe Maria Tănase, context în care nu puteam să nu afirm şi să repet acum: „Orice comemorare a Mariei Tănase este şi un prilej de a ne apropia mai mult de folclor, de muzica de calitate, pentru a ne feri de kitschurile ce inundă tot mai agresiv sufletele noastre, sufletele unor tineri, mai ales. Aniversările celebrei cântărețe ne oferă șansa de a evoca personalitatea ei neordinară și, în egală măsură, de a-i asculta, reasculta și a populariza moștenirea muzicală. […] Astfel ne putem implica într-un benevol, ușor de realizat și extrem de agreabil concept de familiarizare cu valorile autentice ale poporului nostru, cu frumusețea netrecătoare a cântecului popular autentic, așa cum numai Maria Tănase i-a putut da viață, strălucire, apoi și veșnicie, lăsându-ne o inestimabilă avuție spirituală, cu care orice popor s-ar mândri…”

Maria Tanase-foto mov-meditativaÎnsuşi eseul – de fapt o sinteză biografică despre Maria Tănase – era un îndemn, către bibliotecari, către alţi oameni de cultură, de a cinsti memoria neasemuitei noastre cântăreţe, dacă nu prin citirea sau re-citirea unor file din zbuciumata, tumultuoasa, încântătoarea ei existență, apoi, cel puţin, prin a asculta / a reasculta melodiile interpretate de ea. Ca să ne facem, astfel, câte o injecţie de terapie prin artă, iar concomitent – şi câte un antidot la falsurile şi kitschurile muzicale. Nu pot pretinde că îndemnul meu a bulversat comunitatea, dar că a avut unele ecouri o pot afirma cu certitudine. Personal, am şi participat, ca moderator sau simplu vorbitor, la manifestări omagiale Maria Tănase organizate la câteva instituţii culturale (biblioteci, licee). Apoi, am avut nişte interviuri-confesiuni (şi, totodată declaraţii de dragoste!), pe tema creaţiei şi vieţii Privighetorii muzicii româneşti – la Radio Moldova, la Vocea Basarabiei şi Radio Chişinău – filială a legendarului post de Radio Bucureşti, toate cu reluări. Plus, câteva articole, eseuri, tablete, risipite prin presa scrisă sau cea virtuală. Rareori am trăit satisfacţii sufleteşti la cote mai înalte decât în timpul acestor implicări sau după ele, când am putut vedea feţe radiind, luminate de aprecieri privind creaţia Mariei Tănase şi de amănunte semnificative despre existenţa ei terestră; însă, în egală măsură, şi de pe urma ascultării unor piese din repertoriul ei. Cu adevărat, am trăit clipe de împlinire sufletească şi profesională, de creaţie.

Însă Anul Maria Tănase continuă…

Tocmai de aceea am decis să mai punem la dispoziţia eventualilor noştri cititori, sincer interesaţi, alte câteva file din viaţa mai puţin cunoscută a Mariei Tănase, pagini dezvăluind zbuciumul existenţei şi al creaţiei ei, ca şi impactul ce-l are, peste ani, opera şi personalitatea marii interprete. O facem exprimând, anticipat, sincere mulţumiri tuturor celor care o iubesc pe Maria Tănase. Sau măcar încearcă a o iubi, voind să-i cunoască mai bine vocea, inspiraţia ei de-a dreptul divină, roadele muncii ei neostoite, frumuseţea şi inteligenţa, trăirile cotidiene, crezul, iubirea de oameni, de Ţară şi de sublim, speranţele şi desperările, hăţişurile cotidianului de care nu poate fugi nici măcar cel mai mare talent, alte elemente ale unui colos pe cât de măreţ, pe atât de fragil…

* * *

 S-a confruntat și ea cu incredibile greutăţi

Zâmbetul cald, încântător, irezistibil al Mariei Tănase, ca şi succesul, triumful care au însoţit-o aproape că mereu şi pretutindeni lăsau impresia că a fost un om fericit, în tot cazul – că nu ar fi ştiut de necazuri, zbucium, frământări, ea mai fiind ferită cu desăvârşire de morbul invidiei, de pasiunea intrigilor, bârfelor, conflictelor.

Şirul de nevoi, stresuri, drame, cu care avea să se confrunte cântăreaţa dacă nu a început, apoi la sigur s-au înteţit ameninţător odată cu instaurarea, pe tancuri sovietice, a comunsimului în România. I-a fost „naţionalizată” casa, a început a fi supusă unui sistem fiscal ce o despuia, lăsându-i ca „recompensă” pentru munca-i istovitoare, şi datorită cărei îşi dezvăluia mai amplu talentul, surse pentru o existenţă precară. Mulţi dintre cei pe care Maria Tănase îi ajutase în timpul războiului – prin intervenţii la Curte, la Mareşal, la Siguranţă, în alte instanţe, unde avea trecere, fiind peste tot adorată – nu i-au întins vreo dată o mână de ajutor. Şi nu erau puţini, şi ei veniseră, de fapt, la putere – militanţi sau simpatizanţi de stânga, intelectuali evrei, alţii care atunci când se aflau în dificultate îi pupau nu numai mâinile, dar şi pantofii. Acum, ştiind că interpreta nu se află în cea mai bună situaţie, unii îi sugerau să părăsească România kominternizată. Avea invitaţii în Occident şi de la mulţi intelectuali români, de marcă, dintre cei ce evadaseră din patria cuprinsă de flăcările potopului kominternist.

Maria Tanase-ca o frantuzoaicaMaria Tănase nu a vrut să plece nicăieri, şi nu numai pentru că era legată genetic de muzica poporului său: la o adică, putea să cânte româneşte – cu mult succes, adunând admiratori – şi în Europa de Vest sau peste Ocean, în America. Putea să se reprofileze în a cânta franţuzeşte, de exemplu, şi cu certitudine îşi găsea un loc în preajmă, dacă nu mai sus decât Edith Piah. Nu a făcut-o, nu a plecat nicăieri. Mai mult, le reproşa – delicat, colegial – altor artişti, oameni de cultură, învăţaţi (lui C. Brâncuși, inclusiv) – cum de au putut pleca definitiv de Acasă, cum de nu s-au întors nici o dată în ţara natală… Pe care ea, Maria Tănase, o găsea atât de deosebită, atât de frumoasă, încât i se părea că cele mai multe peisaje ale României au fost zugrăvite de Mâna Însăşi a lui Dumnezeu…

O primă şi grea încercare – ce ţine strict de cariera ei artistică – avea să i se întâmple în septembrie 1947. Noile autorităţi de la Bucureşti, dominate într-o proporţie înspăimântătoare de străini – unii locali, alţii veniţi din „muma socialismului şi comunismului”, URSS –, au creat o comisie specială, pentru a selecta pe interpreţii de muzică populară ce ar avea „motivarea estetică” şi „dreptul moral” de a cânta în condiţiile „noi” ce se conturau tot mai apăsător. Prin moara acestui juriu trebuiau să treacă – pentru a fi aleşi doar „cei cu adevărat talentaţi” – circa 1500 (una mie cinci sute) de cântăreţi, inclusiv unii se impuseseră pe toate planurile, printre ei fiind şi Maria Tănase. A venit însoţită doar de un cobzar, la „examen”, în faţa juriului şi a unui public evident… proletar. Și nu numai că i-a zăpăcit, pe membrii juriului, prin felul ei de a cânta, nu numai că a smuls mulţime de aplauze – şi de la juriu, şi de la public, dar le-a şi dat o replică plină de demnitate: „Ăştia m-au învăţat să cânt! Lor le datorez cariera, onorată comisie!…”

Maria Tanase-costum popular-melancolicaDar viaţa ei, sub regimul comunist, a decurs mereu între „agonie şi extaz”… agonia, pe alocuri, având subtexte, pur şi simplu, incredibile, absurde, parcă inspirate din scrierile lui Franz Kafka. Puţini îşi imaginau necazurile reale, adeseori cumplite, cu care se confrunta interpreta lor iubită. Cine putea să creadă pe atunci, în timpul vieţii ei – şi cu atât mai puţin astăzi – că şi Maria Tănase s-a confruntat cu grave, penibile probleme rutinare? Citiţi fragmentele de mai jos şi… cruciţi-vă… sau mai bine să nu credeţi că a fost aşa ceva, deşi documentul nu poate minţi:

„Subsemnata Maria Tănase, artistă emerită, laureată a Premiului de Stat, Vă rog să binevoiţi a-mi repartiza un apartament cu două camere pe hol. […] Solicit două camere pe hol deoarece îmi este strict necesar o încăpere în plus în care să-mi pot pune un pian şi în acelaşi timp să-mi fie şi dormitor, separat de al soţului meu, întrucât sufăr de astm şi bronşectazie. […]

Începând cu 1948 am fost evacuată dintr-un apartament mansardat pe care-l amenajasem din banii mei. De aici am fost mutată în str. Brezoianu 18, et. VII, unde timp de şase ani am fost nevoită să car apă de la subsol, căci apa nu ajungea niciodată la mine. Zi şi noapte am locuit cu cada plină cu apă. Tot în această casă, patru ierni m-am încălzit cu o plită de aragaz, pe care o ţineam în dormitor […]. M-am mutat în comun cu o familie într-un apartament de două camere pe hol […], unde am locuit cu tot mobilierul îngrămădit într-o singură cameră şi acolo m-am încălzit cu lemne, căci nu funcţiona caloriferul, dar mă bucuram că eram la etajul al treilea. […]

În încheiere, Domnule Director, vă solicit în schimbul locuinţei mele un apartament cu două camere pe hol, ca în sfârşit să pot avea strictul necesar atât sănătăţii, cât şi muncii mele nebănuit de grea […]. (Dintr-un memoriu al cântăreţei, din 1959. Apud: Maria Tănase. Privighetoarea din „Livada cu duzi”, de Maria Roşca. Bucureşti, 2000, vol. 1-2).

Dar să mai cităm, dintr-o scrisoare confidenţială a Mariei Tănase, către ministrul Culturii şi Învăţămîntului, din 1960:

„[…] Respectuos vă supun următoarea cerere. Fiind constrânsă de mai multe nevoi materiale, fiind şi bolnavă, vă rog să mă mai sprijiniţi încă o dată cu marea Dvs. înţelegere şi anume, eu, plecând în câteva spectacole sporadice, unde voi fi plătită tarifar, să pot obţine cu aprobarea Dvs. un ajutor cu titlu de împrumut, ajutor pe care bineînţeles îmi iau obligaţia să-l restitui din primele mele încasări […] până la data de 20-25 decembrie a.c. Solicit aceasta deoarece, din cauza cheltuielilor avute în ultimul timp, mă aflu într-un gol financiar şi am rămas în urmă cu plata întreţinerii la bloc, a chiriei, precum şi a multor altor cheltuieli neprevăzute, care se ridică în momentul de faţă la circa 3000 lei […]” (op. cit., vol. 2, p. 178-179).

A fost mereu o fire luminoasă

Maria Tanase-se uita peste umarPe acest fundal dezolant, dureros, pare incredibil că Maria Tănase a rămas continuu o figură luminoasă, şi-a păstrat mereu corectitudinea, bunăvoinţa şi generozitatea, ba chiar, nealterat, şi felul de a comunica într-un chip deosebit de spiritual, şi simţul umorului. Merită, în această ordine de idei, a fi reproduse câteva crâmpeie dintr-un interviu pe care i l-a luat, în vara lui 1962, Rodica Florea, reporteră de la revista de satiră şi umor Urzica. Dialogul, printre altele, a avut loc într-un vagon de tren, pe traseul Bucureşti – Târgu-Jiu.

„Maria Tănase: – E cam incomod locul, dar n-avea grijă. Interviul o să… meargă. Iată acum răspunsul la prima întrebare…

Rodica Florea: – De unde ştiţi care e prima întrebare?

M.T. – O citesc în ochii dumitale. Mă duc la Târgu-Jiu. Din luna martie 1962 mă tot duc şi vin. Sunt transferată, la cererea mea, la Taraful Gorjului… Acum mă aflu în zăvoiul din Târgul de pe Jii al Gorjului, între «Masa tăcerii» şi «Coloana infinitului» ale lui Brâncuşi, între cei mai talentaţi lăutari pe care i-am cunoscut vreodată. Sper să-mi pot îndeplini o veche dorinţă faţă de mine şi faţă de cei care vor să înveţe de la mine. Crezi că am făcut un schimb păgubitor?

R.F. – Nu, unul emoţionant…

M.T. – Se cuvenea să răsplătesc pe cei de la care am cules cândva tolba de comori cu care mi-am făurit gloria carierei mele. […]

R.F. – Slujiţi una dintre cele mai frumoase arte. De la cine aţi învăţat meseria de cântăreaţă?

M.T. – Meseria? Meseria, da, se învaţă! Se observă pe undeva că fac meserie? M-ar întrista şi m-aş retrage din… meserie.

R.F. – Aţi putea da o definiţie a satirei şi umorului?

M.T. – Definiţie? Satiră? Satira… Da! Pe la ţară celor satirizaţi, cum am spune noi, li se zice «căzuţi din piersic», iar satirei «te umflă râsul de plâns». Umorul? În loc de «a fi sau a nu fi», umorul e ceva pe care îl ai sau… nu-l ai! Iar satira şi umorul devin ceva «concret» când sunt aduse bine din condei şi scoţi cu ele aplauze la «scena deschisă».

R.F. – Apropo de vârstă… Aş putea îndrăzni…

M.T. – Ei ba nu! După unii care mă confundă după nume cu soţia regretatului meu director Constantin Tănase aş avea 68 de ani şi mă «ţân bine», după alţii care ştiu că sunt fata lui moş Ion Coandă Tănase, grădinarul din «Livada cu duzi», am 49 de ani şi «arăt mai mare». Aşa că lasă-mă la 68 ca să par de 30 […].

R.F. – Aţi cunoscut oameni mari…

M.T. – Aceştia nu sunt doar oameni mari. Ei sunt munţii noştri de granit ce au fost cândva funduri de mări, iar azi culmi şi forţe de nezdruncinat.”

Maria Tanase-Mihail Sadoveanu-400px

Maria Tanase cu Mihail Sadoveanu

Sunt relevante prin emotivitate, dar şi prin precizie, caracterizările pe care le dădea Maria Tănase unor contemporani – oameni de arte şi de litere. Astfel, cu referire la Tudor Arghezi, afirma: „[…] Versurile lui ţâşnesc de pe culmi de munţi. […] De la Arghezi am învăţat şi voi învăţa meşteşugul versului adevărat…” Despre Mihail Sadoveanu, pe care-l preţuia mult pentru Baltagul şi alte scrieri, dar şi pentru afirmaţia „În arta populară voi crede până la sfârşitul vieţii!”, se confesa: „[…] Mă năpădeşte dorul de «conu’ Mihai». Parcă-l văd în cerdac privind dealurile, cu profilul sculptat în basorelief pe cel mai larg orizont pe care şi l-a închipuit cândva omul!”. 

Maria Tanase-Constantin Brancusi

Maria Tanase si Constantin Brancusi

Despre C. Brâncuşi: „[…] Era fermecător! Lui nea Costache i-am cântat în atelierul de la New York. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. A venit războiul şi nu l-am mai întâlnit ca să-l adorm din nou în cântec. Dar la Gorj este prezent în opera lui şi-l iert că nu s-a întors, căci traversa pusă de profani peste «Sărutul» din zăvoi ca să-i împlinească opera l-a apăsat pe suflet şi l-a rupt de ţară. «Columna» – cum i-au denumit-o ţăranii, «Scara nesfârşită» – îl poartă către infinit. Opera sa «Sărutul» are tandreţea oltenească, iar «Coloana Infinitului» e zborul sufletului său. «Masa tăcerii» din zăvoiul de pe Jiu reprezintă masa la care artistul îşi ospăta prietenii în atelierul său.”

O scrisoare – un tulburător poem de adio pentru soţ

În zilele când „era pregătită pentru ieşirea definitivă din scena vieţii” (M. Roşca), Maria Tănase a scris un emoţionant cuvânt de rămas bun, care este, în fond, un veritabil poem de dragoste, scris, parcă, la temperatura unor capodopere ale genului, de talia Cântării cântărilor. Este, de altfel, şi unicul mesaj pe care i l-a adresat vreodată soţului ei, Clery Sachelarie, acesta fiindu-i şi un fidel prieten, un bun sfetnic şi chiar îndrumător artistic:

„Dragul meu soţ,

Îţi scriu acum această scrisoare, cea mai adevărată, pe care n-am crezut că am s-o pot scrie vreodată. Te rog să mă ierţi – dacă poţi – pentru toate grijile, necazurile pe care ţi le-am pricinuit… Mai presus de iubirea mea pentru tine a fost cântecul (subl. noastră, Vl. P.).

Când n-am să mai fiu, caută-mi mângâierile mele, ele nu vor muri şi niciodată să nu le socoteşti moarte… Caută-mi ochii, ei nu te-au minţit. Caută-mi sufletul, căci detaşat de trup, el nu te va uita. Prinde-mi din aer vorbele şi cântecele şi împarte-le oamenilor. Te voi aştepta oricât de mult până vei veni şi tu în veşnicie. Eu am să plec acum… şi încă o dată îţi mulţumesc pentru viaţa noastră.

Maria.”

Mi-e dragă de când am auzit-o prima data…

Maria Tanase-costum popular-microfon Radio-400pxNu exagerez defel scriind că am pentru Maria Tănase o veche şi puternică, o netrecătoare dragoste. Cu adevărat, o iubesc continuu, la aceeaşi cotă a pasiunii, din adolescenţă: vocea ei, cântecele ei răsunau foarte des în casa părintească de la Putineşti, o comună din preajma Floreştilor, pe traseul Bălţi–Soroca. Era prezentă Maria Tănase în casa noastră, ca şi în multe alte case de ţărani basarabeni, graţie posturilor de radio Bucureşti şi Iaşi, dar şi datorită discurilor de vinil pe care ni le dăruiau, periodic, rudele din România. Câte cineva dintre neamurile de la ţară mai păstrează acele plăci negre, roase de atâta ascultare… Unii mai păstrează şi plicurile acelor discuri: chipul şi ia, bluza Mariei Tănase în prim-plan, iar în spate – taraful ei cu viori, fluiere, un acordeon, o cobză, un ţambal şi nu mai ştiu ce alte instrumente populare gata în orice clipă să scoată nemuritorul acord românesc. Plicuri cu chipul cântăreţei, cu ochii ei mari, adânci, pătrunzători, mai pot fi văzute şi acum în casa cea mare, ceva mai jos de icoane…

Erau, aceste plăci Electrecord, alături de cărţi, cele mai de preţ cadouri pe care ni le făceau rudele din Bucureşti: unchi, mătuși, veri, verișoare. În context, un rol aparte l-a avut tanti Liuba, sora cea mai mica a lui tata, cunoscută în sfera universitară din capitala română ca dna profesor doctor Liuba Iancovici (născută Pohilă, 1924-2011), căci a predat o viaţă istoria universală studenţilor de la faimoasa Universitate bucureşteană, pe atunci unică în oraşul cu 1,5 milioane de locuitori, de pe malul Dâmboviţei. Tanti Liuba, cu soțul, nenea Sava Iancovici (1925-1996), cercetător științific, au stat un timp pe str. Popa Nan, nu departe de casa în care locuia Maria Tănase. Astfel, fuseseră și ei martori ai dragostei cu adevărat „a întregului popor”, de care se bucura neasemuita cântăreaţă. Prin 1965, aflându-se în vizită la fraţii şi surorile din Basarabia, tanti rămăsese impresionantă de o apreciere dată Mariei Tănase de sora noastră cea mai mare, ţaca Dusia: „Cântă aşa de frumos că, atunci când o ascult, îmi vine a plânge…” În replica, mătuşa îi povesti despre ultimele zile ale interpretei dragi. Îmi stăruie în memorie o frază: „La funeraliile Mariei Tănase a fost infinit mai multă lume decât la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej…”. Aveam doar 12 ani, dar nu am putut să nu intru în vorba celor mai mari, contrariat de această ciudată pentru mine comparaţie, întrebând-o, sfios, ce are una cu alta? „Ce pricepi tu, măi copile?! exclamă tanti. Păi, la cortegiul preşedintelui Gheorghiu-Dej lumea a fost mânată «pe linie de partid», organizat, obligatoriu, să fie cât mai mulţi acolo, să lase impresia de doliu naţional… Pe când la sicriul Mariei Tănase oamenii veneau mânaţi de dragoste şi de durere, şi erau puhoaie de oameni plângând; nu mai încăpeau pe străzi, din centru până la Cimitirul Bellu…”

Odată cu trecerea anilor se schimbau, firesc, şi preferinţele muzicale. Pe firmamentul muzicii uşoare româneşti apăruseră zeci de interpreţi de certă valoare, cu repertorii impresionante: Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, Doina Badea, Anda Călugăreanu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe, tinerii grupaţi în jurul cenaclului Flacăra, formaţiile Mondial, Phoenix, Savoy, Noroc-ul de la Chişinău… Cei tineri, în anii ’70, mai erau fascinaţi de The Beatles, de Abba, Boney M, Deep Purple şi atîtea alte formaţii muzicale din Occident. La noi, ca şi în România, de altfel, se făcea simţită o febleţe aparte pentru interpreţii de muzică uşoară franceză şi italiană: Salvatore Adamo, Dalida, Joe Dassin, Charles Aznavour, Mireille Mathieu, Adriano Celentano, Nada, Gianni Morandi, Raffaela Carra… Acestora li se alătura, printr-o invizibilă solidaritate romanică, spaniolul Julio Iglesias şi portugheza Amalia Rodrigues. Infinit mai accesibili, erau îndrăgiţi şi Vladimir Vîsoţki din Rusia, Lili Ivanova din Bulgaria, Maryla Rodowicz şi Czeslaw Niemen din Polonia, Janos Koos şi Zsuzsa Konc din Ungaria etc.

Maria Tanase-lumina-aura-foto verticalaÎn aceste condiţii, se părea că epoca muzicii populare româneşti apusese… Unde mai pui că o stea de mărimea Mariei Tănase nu apăruse, iar Maria Lătăreţu, Ioana Radu sau Maria Ciobanu, fraţii Petreuş, ceva mai târziu Sofia Vicoveanca, fuseseră împinşi – şi oficial, şi neoficial – într-un fel de anticameră a muzicii populare. Iar naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir deja din Occident ne purta pe meridianele lumii cu năucitoarele sale inflexiuni aflate la hotarele dintre muzica populară şi cea clasică. Era însă numai o schimbare episodică de decoruri pentru fundalul muzical autentic, cel hărăzit unei receptări peste decenii şi secole, căci, oricât şi oricum mi s-au schimbat preferinţele muzicale, opţiunile pentru un anumit gen al melosului, pentru un interpret sau altul, afecţiunea faţă de Maria Tănase a rămas mereu cea mai fidelă, cea mai aducătoare de inefabile satisfacţii sufleteşti.

…Prin anii ’70 se putea citi (şi) la Biblioteca Republicană (acum – Naţională) din Chişinău o biografie documentar-romanţată a Mariei Tănase, scrisă de soţul ei, Clery Sachelarie și muzicologul D. Ghiață. Era, atunci, una dintre cele mai solicitate biografii în mediile intelectuale româneşti din Chişinău, chit că eram răsfăţaţi (sau asaltaţi…) cu zeci de cărţi din colecţia Viaţa oamenilor iluştri, susţinută cu uimitoare regularitate de o editură din Moscova. La răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, casa de discuri Electrecord a lansat un excelent album Maria Tănase, alcătuit din cinci sau şase plăci, toate cu plicuri pe care era imprimat, pe un fundal negru, chipul luminos şi ochii inconfundabili ai cântăreţei. Ei bine, acest set de discuri constituia cel mai frumos cadou posibil pentru orice basarabean cu o percepere cultivată a melosului. Au prins a apărea noi studii şi cărţi întregi consacrate Mariei Tănase – până în prezent, am numărat vreo şapte volume deja, în fruntea cărora aş pune cele două volume intitulate Privighetoarea din „Livada cu duzi”, de dr. Maria Roşca (Bucureşti, Editura „Ginta Latină”, 2000, vol. 1, 400 p.; vol. 2, 388 p.). Şi asemenea cărţi constituie un minunat cadou; personal, adeseori mă gândesc cu recunoştinţă la dr. Vasile Şoimaru, cel care mi-a adus Priveghetoarea…, cumpărând-o la librăria „Muzica” din inima Bucureştiului.

Ori de câte ori mi-a nimerit vreun ziar, vreo revistă, vreo carte în care scria ceva despre celebra cântăreaţă, îmi opream obligatoriu atenţia la textul respectiv. Cu diferite ocazii – şi au fost destule – am scris în reviste şi calendare, am vorbit la mai multe posturi de radio din Chişinău despre geniul muzical pe nume Maria Tănase, despre marea admiraţie pe care i-o port ca pe o povară dintre cele mai dulci, dintre cele mai scumpe.

…Dar de ce mulţi alții îi iubesc continuu muzica şi personalitatea!

Un timp credeam – egoist, dar absolut sincer – că dragostea pentru Maria Tănase este mai curând un „apanaj” personal, al casei noastre, datorat, cum am mai spus-o, „contribuţiilor culturalizatoare” ale rudelor din Bucureşti. Mi-am dat seama că greşesc ori de câte ori auzeam tarafurile din satele noastre interpretând, pe la hore, la nunţi, la cumetrii, la hramuri, la alte petreceri săteşti cântece din repertoriul ei. Acestea puteau fi auzite şi în interpretarea unor ţărance, la şezători sau în căminele culturale, unde timid, „dozat”, unii artişti amatori îndrăzneau să aducă publicului mai larg şi piese din nemuritoarea ei listă de performanţe concertistice. Dar iubirea de Maria Tănase s-a dovedit a fi cu mult mai puternică şi mai omniprezentă în inimile contemporanilor… Fiind în ultimii ani de facultate, am descoperit, uimit (ca să nu zic – şocat), în placheta de versuri Ritmuri (Chişinău, 1965), a poetului şi regizorului de film Emil Loteanu, o poezie al cărei mesaj m-a emoţionat adânc: Inscripţie cu negru. Avea şi o dedicaţie nu mai puţin tulburătoare. Reproduc poemul aici nu atât pentru a da un spor de calitate articolului meu, cât, mai ales, pentru că astfel, sper, mai mulţi vor cunoaşte încă o faţetă a sensibilităţii aparte, de artist, dar şi de român, a celui care ne-a lăsat memorabilele filme Poienile roşii, Lăutarii, Şatra, O dramă la vânătoare ş.a.

 

Emil LOTEANU

INSCRIPŢIE CU NEGRU

 
Maria Tanase-cinema-enigmaticaÎn memoria Mariei Tănase,
cântec înfiorat peste vreme,
dragostea mea şi a unei lumi…

Din palme făcui căuşe.
Le am pline cu brânduşe
Şi cu sare caldă, grea,
Strânsă din lacrima mea.
Eu te-am îngropat aproape,
Lângă ochii mei, sub pleoape,
Talisman să am în cale,
Părul tău negru şi moale
Şi arsura gurii tale,
Dulceaţa obrazului
Şi zbaterea glasului…
 
1963 

Atât de vie în memoria apropiaților și admiratorilor…

Maria Tanase-visatoare pe la 50 ani

De la o vreme, am căutat să aflu impresii şi amintiri despre Maria Tănase şi „din prima sursă”, de la oameni care au cunoscut-o într-un fel sau altul. Profesorul doctor în studiul artelor Raoul Şorban (1912-2006), de la Bucureşti, o ascultase în mai multe rânduri, mai întâi la „cabaret” (la Alhambra), apoi în câteva „crâşme de lux”, gen Capşa, pe urmă, în săli de concert, inclusiv la Ateneul Român. O admira, îi preţuia mult talentul ieşit din comun şi odată, când l-am provocat la o discuţie despre personalităţi de seamă pe care le-a cunoscut (de la Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod şi Mareşalul Antonescu până la Octavian Goga, Nicolae Iorga, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Ion Ţuculescu, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu şi încă mulţi alţii), a zis: „Ştii că Maria Tănase era mai tânără decât mine cu un an? Şi ce de-a ani au trecut deja de când s-a prăpădit biata Marie, de a lăsat muzica noastră populară fără un reper nu numai artistic, dar şi moral…”

O impresionantă povestire despre Privighetoarea muzicii populare româneşti am putut-o auzi de la Lena Constante (1909-2006), sociolog, pictoriţă, fostă deţinută „politică” (a stat, efectiv „vinovată fără nicio vină”, 12 ani în lagărele comuniste). Împreună cu soţul ei, muzicologul Harry Brauner (1908-1989), aveau o legătură strânsă cu Basarabia: în 1931, fuseseră la Cornova din preajma Unghenilor ca membri ai echipei monografice conduse de Dimitrie Gusti. Am cunoscut-o pe Lena Constante prin cornoveanul dr. Vasile Şoimaru, făcându-i o vizită acasă, la Bucureşti, când se afla pe patul suferinţei. Impresiona tăria morală a acestei femei, ca să nu mai spun de farmecul ei personal şi de uluitoarea-i memorie. Ne-a vorbit despre Maria Tănase cu subliniată afecţiune şi încântare, fiece cuvânt al ei trăda aceste sentimente. Încerc să reproduc relatarea Lenei Constante cât mai aproape de felul cum mi-a vorbit, cu 12 ani în urmă, în anul 2001:

„Era iubită de toată lumea, Maria Tănase, de la debuturile sale; era iubită pentru că era foarte frumoasă, foarte talentată şi foarte bună la inimă. Când cânta în vreun restaurant, roiau în jurul ei tot felul de boemi şi o rugau să-i împrumute cu ceva bani, ca să se simtă şi ei mai bine. Niciodată nu refuza pe nimeni, încât uneori, dimineaţa, frântă de oboseală, dar fericită de preţuirea celor ce o ascultau, ne ruga să-i împrumutăm o sută-două de lei pentru taxi. Harry era mai bogat, scotea imediat portmoneul şi-i dădea, având grijă să o întrebe dacă îi sunt de-ajuns, până în seara următorului spectacol… Niciodată nu-i reproşam nimic Mariei – să fie mai strângătoare, să mai alunge din preajma-i pe unii poeţi, pictori sau artişti dramatici care făceau abuz de cumsecădenia şi bunătatea ei – era inutil.

– Gurile rele spun că Harry al Dvs. se uita cam lung la Maria Tănase… a provocat-o, mucalit, Vasile Şoimaru, care avea cu pictoriţa o comunicare mai familiară, «de rubedenie», cum spuneau ei, având în vedere legătura amândurora (oricât de diferită!) cu satul Cornova.

– S-o fi uitat, nu zic ba! Aceleaşi guri rele plăsmuiseră lungi şi întortocheate poveşti de dragoste ce ar fi avut Harry cu Maria. Dar încă nu se ştie cine o iubea mai mult pe Maria: Harry sau eu! Dacă totuşi ar şi fi fost ceva adevărat în ceea ce priveşte idilele astea, pe Maria nu aş fi putut fi geloasă…

Maria Tanase-cu taraf-plan-apropiatŞi mama o iubea foarte mult pe Maria Tănase şi nu-i venea a crede: «Chiar ai ascultat-o cântând, alături, pe Măria?! Şi mai zici că ai stat şi de vorbă cu ea?!» Tocmai pe acest motiv i-am condiţionat, odată, împrumutul pentru taxi, dimineaţa: «Îţi dăm cu plăcere, Mario, câţi bani îţi trebuie şi încă pe deasupra, dar cu o dorinţă: să vii într-o zi la noi, să te vadă mama, şi de vei avea plăcerea – să-i cânţi un cântec-două…» «Cum să nu? a reacţionat prompt, cu o vioiciune pe care numai ea o avea. Vin chiar azi, după ce mă odihnesc niţel. Numai să-mi scrii adresa exactă.» Credeam că glumeşte… Însă în chiar ziua aceea, după ora mesei, Maria bătu la uşa mamei. Era o zi de august, era cald, mama făcea nişte dulceaţă la plită, şi mulţime de muşte şi viespi năpădiseră bucătăria noastră. S-a aşezat pe un colţ de masă şi a întrebat: «Ce v-ar plăcea mai mult să vă cânt, doamnă?» Mama i-a răspuns cu sfială: «Păi, domnişoară, din câte cânţi matale, îmi place tăt…», căci fiind aromâncă, zicea ca şi voi, basarabenii, tăt, nu tot. Maria s-a îndreptat puţin de spete, a tras în piept din aerul plin de năduf al bucătăriei şi a prins a cânta… Nu s-a mai oprit un ceas şi ceva. Nu mai e cazul să vă spun că şi mama, şi eu am ascultat-o încremenite. Nu mi-am putut explica însă, nici până astăzi, cum s-a întâmplat că în timpul acestui concert improvizat au zburat din bucătărie toate muştele şi toate viespile?! Şi erau fără număr! Nici pe Harry nu l-am întrebat, poate că el găsea vreo explicaţie, vreo tainică legătură între frumuseţea muzicii populare şi gâzele astea ce provocau atâta supărare mamei şi altor gospodine din Bucureştii de atunci…”

Maria Tanase-canta duiosŞi asemenea evocări m-au ajutat, deopotrivă cu articolele şi cărţile tematice, să schiţez omagii Mariei Tănase. Iar fiece articol omagial este şi un fel de scrisoare de dor, o declaraţie de dragoste ce se dorea de mult înşirată pe hârtie. Afecţiunea aceasta, admiraţia pentru Maria Tănase, pentru melodiile ei, ar constitui însă o expunere incompletă dacă nu aş adăuga, în final, şi un cuvânt de recunoştinţă. În adolescenţă, George Enescu, prin Rapsodiile române, mi-a îndreptat paşii spre Mozart, Bartok, Chopin, Beethoven, Verdi, Brahms, Wagner, Gounod, Ceaikovski, Strauss… spre muzica mare, serioasă, pe scurt. Cântecele Mariei Tănase mi-au răsădit în suflet, din adolescență încă, cel mai solid pilon al perceperii folclorului autentic. Astfel mi s-a dezvoltat o imunitate la kitschuri de tot felul, fie astea manele, fie lălăitul unor interpreţi ruşi ce promovează, inundând sufletele noastre, un pseudorock sau alte falsuri componistice, ieftine imitaţii ale rockului autentic, din ţările de origine a acestui superb gen muzical.

Pentru toate îi mulţumesc, sincer şi infinit, Mariei Tănase, şi mă bucur că am putut să o îndrăgesc atât de mult, că-s parte a Neamului din care şi-a luat zborul stelar şi această Pasăre Măiastră a melosului „de la Nistru pân’ la Tisa”, până la Dunăre, Marea Neagră şi mai departe, la vest, spre munţii Pindului şi coastele Adriaticii.

 

Vlad Pohilă

2008 – iunie 2013

 

 

Scrisoarea Mariei Tănase – cu imagini preţioase de pe scenă şi de la funeraliile Artistei

 

 

„Hora Unirii” interpretată de Maria Tănase

 

 

 

Sursa material: Revista BiblioPolis, vol. 49 (2013), nr. 3 / Vlad Pohilă

Sursa foto: Internet

Sursa video: YouTube 1 / YouTube 2

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md