„Parintii mei m-au invatat ca nimeni nu poate sa-mi exproprieze mintea si sufletul” 

ROMANIA PE DOUA CONTINENTE – dialog cu scriitoarea Doina Uricariu

* Pe Doina Uricariu am reusit s-o cunosc abia dupa in 1996, prin taina poeziei. Pana atunci, desi locuiam pe aceeasi strada, ma marginisem s-o privesc trecand pe langa mine, iute ca o naluca, si-i urmaream cariera prodigioasa de scriitoare. Apoi, dupa numai cativa ani, Doina Uricariu a disparut de pe strada mea. Se mutase in America. Abia aparitia din ultimul an a dipticului de mare succes, „Maxilarul inferior” si „Scara leilor”, mi-a prilejuit bucuria reintalnirii cu ea, pe aceeasi strada din cartierul Domenii din Bucuresti *

Un colt de rai

– Cum se naste un scriitor, Doina Uricariu? Cand ati simtit ca v-a atins prima oara Ingerul poeziei?

– Intr-o dimineata, la Baneasa. Aveam cinci-sase ani, si am inceput, brusc, sa scriu poezii. Ingerul meu plutea printr-o gradina frumoasa, ca ograda inflorita a unei manastiri, iar poeziile mele erau o revarsare de mici povesti in versuri, ale unui copil care invatase sa scrie de la a noastra Fraulein, doamna Mi von Rostotzky, mai intai cu alfabet gotic si apoi latin. La Baneasa, tatal meu tranformase un teren al lui in raiul pe pamant, in ciuda celor 16 gropi de bombe, caci terenul fusese teatru al bombardamentelor din 1944, si mai apoi camp de tragere al armatei.

Tata, ofiter in armata regala, grav ranit la Oarba de Mures, parasise armata romana sovietizata, ca sa se faca taran. Si a tinut piept colectivizarii, luptand pentru raiul acela cladit cu mainile lui. Dar pana la urma, mai importanta decat prima atingere a ingerului este lupta de a-l pastra langa tine. Am cunoscut multi scriitori care si-au batut joc de aceasta atingere. Fiecare om vine pe lume cu un dar ce poate rodi sau se poate risipi. Si eu ma intreb mereu: pe tata, cand l-a atins ingerul? Atunci cand a plecat pe front, in ziua de 23 august 1944? Cand a fost salvat de la moarte de ordonanta lui, un ungur care l-a carat in spinare de la Oarba la Bucuresti, la spitalul celebrului sef al Scolii de stomatologie din Romania, Prof. Dan Theodorescu? Sau atunci cand s-a apucat sa munceasca un pamant chinuit de razboi?

– Se desprinde un abur de mare tandrete din evocarea tatalui dvs. Ati fost influentata in viata de modelul parintilor dvs.?

– Fundamental! Si fara sa o simt. Fara degetul aratator, imperativ. Viata parintilor mei m-a modelat prin chiar povestea lor, mai spectaculoasa decat orice roman. Dar si prin libertatea lor, pastrata cu cerbicie, caci au supravietuit fara nici un compromis. Incepand chiar cu casatoria lor. Tata a salvat-o pe mama de deportarea in Siberia, unde erau trimisi toti basarabenii, din ordinul Anei Pauker, in urma unui articol din documentele Conferintei de la Yalta. S-a casatorit cu ea fara s-o cunoasca! Apoi, mama a renuntat la studiile ei de medicina, ca sa-l ingrijeasca pe tata, care a suferit 39 de operatii de reconstructie a maxilarului inferior. Dupa care parintii mei au divortat si s-au casatorit iar, ca sa fie casnicia lor sub semnul dragostei ce-i legase intre timp.

Si au facut totul pentru educatia noastra, a mea si a surorii mele. Ne-au dus la opera, am facut balet si gimnastica. Am invatat germana, am luat admiterea la Scoala germana, dar mama a fost amenintata ca va fi data afara de la Spitalul Coltea. Gestul ei de a-si duce copiii la Scoala germana a fost interpretat, probabil, ca antisemit. O imensa prostie! Dar parintii mei m-au mai invatat ca exista aceasta conlucrare dumnezeiasca intre Natura si Cultura. Intre Carte si Cosmos. Tata, de pilda, pe langa placerea dansului si a sarbatorilor, umorul si pofta de a trai, m-a mai invatat si toate lucrarile campului. Am muncit langa el cot la cot, am pus puietii de pomi fructiferi, am copilit via, am strans mierea din fagurii de albine. Nu pot sa uit prima mea lectie de agricultor. Tata mi-a dat un mic patrat de pamant sa-l lucrez numai eu. Si am semanat acolo absolut toate semintele pe care le-am gasit la indemana. Din curiozitate si nerabdare. Si lacomie! Sa am eu pe micul meu ogor tot ce exista pe lume! Tata nu mi-a zis nimic, dupa care am plecat cu totii la mare. Si cand ne-am intors, pe peticul meu de ogor rasarise un hatis de plante! Se inghesuiau una in alta, sufocandu-se: vrejul vartos al dovleacului asfixia manunchiurile de marar, patrunjelul si tulpinile de ceapa, rosiile se ingalbenisera sugrumate de vrejul de castraveti, de cuiburile dese de porumb si de floarea soarelui, fasolea strivea tulpinile de mac; radacinile de morcov firave erau presate de sfecla, hrean si lucerna. Astfel am invatat din dramele produse de mine pe un mic petec de pamant mai mult decat din orice sfat impus cu semetie de oamenii mari.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cartile anonime

– Cum era biblioteca adolescentei dvs.?

– Biblioteca din casa noastra era doldora de carti. Ca o curiozitate, aveam acolo multe carti interzise de regim, dar care nu mai aveau copertile originale. Pareau anonime, legate cum erau, fara titluri si autori. Asa ca eu am citit multe carti pana la saisprezece ani, fara sa stiu decat mai tarziu pe cine si ce am citit. Textul mare, insa, se simte ca o bataie de inima. Daca nu simti bataia inimii intr-o carte, mai bine o dai deoparte.

– Ati cunoscut in tara scriitori de marca ai literaturii romane. Apoi ati cunoscut alti giganti ai nostri, din afara tarii. Cat au contat toate astea pentru dvs.?

– Inca nu am povestit despre scriitori, decat putin. Doar despre Marin Preda, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt si Nichita Stanescu. Dar lumea mea este mult mai mare decat lumea scriitorilor pe care i-am cunoscut, direct sau indirect. Eu cred ca cititorii trebuie sa cunoasca istoria Romaniei, arhivele ei de documente, si abia mai apoi mediul artistic si cultural dezvoltat sub comunism sau intrat, dupa 1990, in degringolada valorilor, cu scuza libertatilor fara frontiere. Prea multi artisti au facut compromisuri penibile si apoi s-au batut in piept cu disidenta lor. Pe mine, scriitorii ma intereseaza cand ii citesc. Cartile lor. Cel mai activ mod de a pretui un scriitor este sa-l citesti si sa scrii despre el. Dar am multe de povestit despre scriitori, chiar si despre cei care au incercat sa blocheze cartile mele cu MS regele Mihai, despre cenzorii scriitori, liderii de constiinte care s-au dovedit a fi turnatori. Dar si despre scriitorii aproape ingeri, precum Steinhardt. Si mi-e rusine de scriitorii care au profitat de privilegii, atunci cand Blaga era dat deoparte si Hortensia Papadat-Bengescu murea de foame. De cei care au luat, ca sa nu spun furat, din Mircea Vulcanescu, miezul flosofiei, socotindu-l mort, odata intrat in puscarie. Mi-ar placea sa scriu despre Mihai Sora, filosoful adevarat al dialogului si culturii noastre in viata, despre Matei Calinescu, stralucit teoretician si un povestitor al iubirii tatalui fata de fiul lovit de o boala incurabila. Mi-a fost profesor in anul I de facultate, apoi a plecat in exil. Voi povesti si scrie despre tupeul si amoralitatea unor scriitori care se declara disidenti si anticomunisti la New York, dupa ce au slujit comunismul din plin. Caci in toate povestile lumii, personaje sunt Minciuna si Adevarul, Satana si Dumnezeu.

 

 

Bradul timpului

– In 1999, v-ati stabilit in America, la New York. Dupa o cariera in forta de scriitor, dupa ce ati infiintat si prestigiosul grup editorial Universalia, incepand cu editura DU Style. Dar si dupa un divort de tatal copiilor dvs. in urma unui mariaj de douazeci de ani. Ce v-a manat peste Oceanul Atlantic? Cararile iubirii?

– Casatoria mea cu Paul Drogeanu si darul a doi copii frumosi si deplini au insemnat mult pentru mine. Dar in 1992, dupa 20 de ani, noi am divortat. Apoi, in 1999, m-am casatorit cu Liviu Dimitriu, arhitect si profesor de arhitectura pe viata la Pratt Institute, in SUA, care este una din cele mai importante scoli de arhitectura din lume. Pe Liviu il stiam din adolescenta, de la cenaclul Sagetatorul, care a fost marea pepiniera a literaturii contemporane. Acolo am luat amandoi cate un premiu national, eu de poezie, Liviu la proza. In plus, el facea grafica revistei „Sagetatorul” si ne ilustra antologiile. Eram prieteni. Imi amintesc ca atunci, intr-o excursie, am plantat impreuna un brad mic, smuls de apele de munte din malul unui parau. I-am infipt radacinile bine in pamant. Bradul acesta poate ca masoara timpul nostru, al meu si al lui Liviu.

Dupa 30 de ani, ne-am revazut la New York. Venise la o conferinta a mea despre Rezistenta prin literatura, pe care am tinut-o pe 7 mai 1998. Tin minte data, pentru ca atunci am primit vestea mortii fulgeratoare a tatalui meu. Tata, care nu suferea de nici o boala… M-am intors val-vartej in tara. Liviu mi-a desenat atunci proiectul mormantului din Cimitirul eroilor militari de la Ghencea, pe care l-am primit in zece minute, pe 16 pagini de fax, imediat ce i-am scris ca ma gandesc sa ridic un monument pentru tata. Si eu l-am construit intocmai. Am avut atunci sentimentul ca tata, la moartea lui, m-a dat in grija lui Liviu. Poate de aceea am inteles repede ca noi doi avem o multime de lucruri in comun. Si suntem temperamente puternice, extrem de puternice. Asa ca ne-am casatorit civil, la New York, si apoi religios, la Biserica Stavropoleos, in august 2000. Unde mai intai Liviu s-a botezat, cu cateva zile mai inainte. Pentru ca, desi se tragea dintr-o familie cu peste sapte preoti, ramasese nebotezat. In 1950, cand s-a nascut el in fosta Iugoslavie, furia impotriva Bisericii mergea pana la impuscarea crediciosilor care indrazneau sa-si respecte traditia.

– Din 1998 si pana azi, reveniti fara odihna in Romania. De ce?

– Dupa casatorie, in Romania au ramas, in afara rudelor in viata si a mormintelor, mama si copiii mei, Alexandru si Andreea. Copiii mei nu au mai primit viza americana de turism sau de studii, ceea ce m-a durut cel mai mult, considerandu-se ca ei vor pleca pentru reintregirea familiei, desi fusesera acceptati la studii de universitati din New York. Apoi, mama si copiii mei au fost hartuiti ani de zile de procese care au culminat cu evacuarea mamei din apartamentul proprietatea ei si a tatei. Atunci am venit vreme de sapte ani in Romania. Au fost anii vacilor slabe din Biblie, si pentru mine, si pentru copiii care au trebuit sa aiba grija si de ei, si de mama, in lipsa mea.

Mama a mai trait doar noua luni dupa evacuarea ei fortata din aprilie 2004, care a ucis-o cu zile. Dar am avut si multe, multe impliniri, chiar si in acesti ani, ca scriitoare, editoare, in viata mea personala. Am calatorit cu Liviu, am fost membra in jurii internationale, la Seul, in Coreea de Sud, in Italia, in Canada, mi-au aparut patru carti in Italia, am luat un premiu important in Israel, pentru cartile editate de mine, intre care Pacea si-a ucis soldatul, aparuta dupa asasinarea lui Ythzak Rabin, a luat premiul UNESCO. Am editat albume si enciclopedii monumentale, precum Enciclopedia lacasurilor de cult din Bucuresti, cartile despre Brancusi, albumul Pictura si reverie, dedicat Mariei Pillat-Brates, si albumul dedicat Palatului Cotroceni.

„Copiii mei m-au batut la cap sa-mi continuu cartile”

– Familia are un rol important in scrisul dvs.?

– Esential! De la mediul in care traiesc si pana la tot ce inseamna iubire, constructie si lupta intr-o familie. Maxilarul inferior si Scara leilor vor sa arate ca lumea asta, a noastra, care se sperie tot mai mult de ideea de familie si de iubire, isi pierde busola launtrica, in convietuiri de proba si pseudo-ierarhii. In care familia e tot mai jos pe scara prioritatilor, dupa cariera politica si profesionala, apartenente la grupuri de interes si de presiune, frecventarea unor cluburi si terenuri de golf, restaurante si spa-uri… Lumea se simte libera, dar nu intelege cat de dependenta a ajuns de nimicuri si derizoriu. Si cu totii se plictisesc, pana la urma, in Sexland.

– Cum s-au adaptat copiii dvs. dupa ce i-ati luat in SUA?

– Cu bucurie si responsabilitate. In New York, provocarea e maxima si totul inseamna, daca esti curios, o sursa de energii si de provocari carora nu le poti raspunde cu complexe de superioritate sau inferioritate. Sau dand vina pe criza, pe oscilatia cotatiilor la Bursa. Copiii mei cunosc orasul si au vazut muzee si expozitii, sunt fericiti cu bibliotecile exceptional dotate ce tin de Public Library. S-au zbatut ca sa se afirme, sa-si gaseasca de lucru, au facut o gradina din terenul ce fusese lasat in paragina de proprietarul casei pe care am cumparat-o. La fel cum a facut bunicul lor altadata, in Romania. Si si-au adus tot ce le era mai drag din tara, asa ca nu le lipseste nici biblioteca noastra cea mare din Romania. Andreea a facut o multime de filme de scurt metraj, vreo treizeci. E dedicata limpede acestui drum, desi a terminat un liceu de informatica si matematica in Romania si si-a luat teza de licenta la ASE, cu zece. Lucreaza, intre filmari, part time la Brooklyn Academy of Music. Iar Alexandru lucreaza la American Express, in domeniul lui, folosind remarcabila lui pregatire in IT, studiile in Finante-banci si masteratul canadian in business administration. Am lucrat si lucrez cu copiii in proiectele editoriale cele mai grele. Alex era la liceu, cand mi-a tehnoredactat cele zece volume ale Antologiei poeziei, ingrijite de regretatul Laurentiu Ulici. Recent am editat albumul bilingv Cotroceni Palace si albumul Antonovici, sculptor on two continents, cu conceptia grafica a lui Alexandru, fotografiile Andreei, editarea engleza apartinand USA Books, condusa de Liviu Dimitriu, iar cea in romana si supervizarea proiectului mi-au revenit mie.

 

 

– De ce ati finalizat „Maxilarul inferior” si „Scara leilor”, acest diptic total despre Romania, dupa ce v-ati stabilit in SUA? V-a dat nostalgia, dorul de tara limpezimea necesara?

– Nu cred ca doar nostalgia e in masura sa ne limpezeasca proiectele. Ar insemna ca romanii din Romania nu pot construi limpede, daca nu sunt cufundati intr-o baie a nostalgiilor. Deja descopar o ciupercarie de nostalgii care paralizeaza lumea, pretutindeni. De fapt, tot copiii mei, Alexandru si Andreea, m-au batut la cap sa-mi public aceste doua carti, bazate pe intalnirile mele de la Versoix si pe dialogurile ample cu Majestatile Lor. Cartile erau gata, din punctul de vedere al transcrierii dialogului cu MS Regele Mihai si MS Regina Ana, din 1991. Iar majoritatea documentelor erau scanate, inventariate si parcurse. Si am reactionat si la valul de manipulari care continua si azi in Romania, val care a debutat nu doar cu Istoria ceruta de NKVD lui Roller, ci si cu ceea ce a spus Sadoveanu despre monarhie, chiar in ziua acelei abdicari fortate…

Am tinut sa scriu doua carti despre memorie, sa devin avocatul reconstructiei memoriei netrucate. In plus, mi-e dor continuu de parintii mei. Asa ca am inteles ca aceste volume trebuie sa marturiseasca nu doar despre adevarul institutiei si istoriei monarhiei in Romania, ci despre adevarul apartenentei Romaniei si istoriei ei la marile familii europene si familia tarilor europene. Cred despre mine ca eu sunt toti ceilalti pe care i-am cunoscut. Toti pe care i-am ascultat atent povestind, incercand sa-i inteleg. Asa cum vorbind despre „Maxilarul inferior” si rana tatalui meu, l-am mangaiat pe parintele meu cum n-am facut-o niciodata cu atata iubire, tot asa, povestind despre mama si Basarabia, despre regi si regine, despre mari personalitati ale culturii si despre locuri unde s-a decis soarta lumii si a noastra, am reconstruit in fata cititorilor mei adevaruri pe care le-au uitat, pe care nu le-au aflat sau care le sunt ascunse, deformate ori bagatelizate.

Eu scriu pentru ca n-as vrea, de fapt, ca omul sa se salbaticeasca, sa creada ca puterea lui sta in singuratate si cinism, ca e dictata de slugarnicia fata de cei la putere. Parintii mei m-au invatat ca nimeni nu poate sa-mi exproprieze mintea si sufletul.

Epilog

– Unde este, pana la urma, acasa pentru dvs., Doina Uricariu?

– Eu calatoresc intre doua continente si sunt acasa in fiecare dintre ele. Dar intr-un mod diferit. Acasa suntem unde ne-am nascut si ne respectam istoria si mormintele. Acasa suntem si acolo unde avem o familie si ne ducem la capat proiectele. Ion Pillat nu era mai putin acasa la Florica, la Bucuresti, la Miorcani sau reprezentand Romania la Conferinta de Pace de la Paris. Dintre marii nostri artisti in exil, imi impune felul de a fi si a crea al lui Brancusi. In largul lui, oriunde in lume si oriunde a lucrat. Cu milionarii ce-i colectionau lucrarile si in fata ceaunului de mamaliga cu care-si ospata convivii, adaugand-o atator fripturi si retete, sa-ti lingi degetele. Dar mai ales, era in largul lui cu libertatea si cu lucrul lui. Nu exista creatie a lui Brancusi in care sa nu descopar acest Acasa, admirat si ravnit de toata lumea. Pentru izvorul imponderabil de intelepciune si iubire ce nu seaca niciodata, precum binele si frumosul, atotvindecatoare.

 

 

Sursa material: Formula AS / Valentin Iacob

Sursa foto: arhiva Doinei Uricariu / www.formula-as.ro