Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: prof. Raoul Şorban, legenda Ardealului


Vlad Pohilă: A emanat o dragoste aristocratică – pentru oameni, pentru neam, pentru tot ce-i frumos

Scriind, cîndva, că am avut norocul să-l cunosc pe Raoul Şorban (a se vedea volumul „Şi totuşi, limba română!…”, Chişinău, Ed. „Prometeu”, 2008, p. 112-146), nu am spus decît o jumătate de adevăr. Pentru că efectiv, am avut marea, unica şansă de a cunoaşte pe acest om coborît parcă dintr-o legendă, iar prin el, graţie comunicării cu el, am putut trece printr-o fascinantă galerie de personalităţi cu care R. Şorban contactase în lungul său veac.

 

            „Domnule profesor, dar pe Constantin Brâncuşi l-aţi cunoscut?”, îl întrebasem, odată, insinuant.

            „Cum să nu…”, era răspunsul. „Mai întîi am vorbit cu el la Paris, apoi la München; zicea că iată-iată vine din nou la Bucureşti – era după ridicarea capodoperelor de la Tîrgu Jiu – dar nu a mai venit…”

            „Dar pe Maria Tănase?…”

            „Desigur, am ascultat-o în repetate rînduri, pe diferite scene, în cîteva restaurante şi în bodegi chiar. Era copleşitoare şi pe scenă, şi cînd cobora printre spectatori, toţi mari admiratori ai ei. Am suferit mult că s-a prăpădit atît de repede, doar era cu un an mai tînără decît mine, şi eu mai fac umbră acestui pămînt, iar Maria de mult e oale şi ulcele…”

            „Şi pe Nicolae Iorga aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi?”

            „Am fost la o cină dată de el, în 1938 sau 1939, la Capşa. Arăta un simpatic amestec de maniere aristocrate şi gesturi curat ţărăneşti! Însă vorbea fascinant: parcă stăteam în faţa unei cascade, ascultîndu-l…”

Cu Iuliu Maniu avusese o relaţie de rubedenie, prin alianţă – îi era naş de botez. Tocmai lui Maniu şi Mareşalului Ion Antonescu îi datora scoaterea din puşcăria maghiară, în toamna lui 1941; fără intervenţia acestora, după cum îmi spusese însuşi R. Şorban, „mai curînd acolo, la unguri, îmi putrezeau oasele”… A stat de vorbă şi cu odiosul „amiral fără marinari” Horthy, transmiţîndu-i acestuia propunerile Mareşalului de natură să uşureze, cît de cît, starea tragică a românilor din nordul Transilvaniei aflaţi sub provizorie, dar oribilă ocupaţie maghiară.

Pe artiştii plastici români – de fapt, din România, căci printre aceştia erau şi evrei, saşi, unguri, şvabi, ruteni – îi cunoştea „de-a fir a păr”. Despre mulţi a scris, analizîndu-le profesionist – obiectiv, cumpătat, meticulos – creaţia, punînd-o, de regulă, într-o surprinzătoare conexiune cu viaţa, cu epoca, dar şi cu zona culturală de provenienţă. După 1990, a putut lua cunoştinţă şi de lucrurile unor plasticieni basarabeni: dînd curs solicitărilor sale, i-am dus la Bucureşti, apoi şi la Stoiana, de lîngă Cluj-Napoca, mai multe minialbume, cataloage, monografii cu reproduceri după tablouri sau sculpturi de Mihai Grecu, Igor Vieru, Valentina Rusu-Ciobanu, Lazăr Dubinovschi, Ada Zevin, Alexei Colîbneac, Eleonora Romanescu, Elena Bontea, Gheorghe Vrabie, Teodor Zbîrnea, Teodor Buzu… Le privea atent, făcea comentarii scurte, dar uimitor de precise şi nu contenea să se mire că cei mai mulţi dintre aceşti basarabeni „sînt perfect români… chiar dacă nu au şcoală românească, iar unii – nici naţionalitate românească…”

Nu am auzit decît cuvinte de laudă despre artiştii plastici basarabeni din partea expertului în arte prof. Raoul Şorban. Poate exagera niţel; poate se exalta prea repede… Căci, ca şi alţi intelectuali de marcă români din Transilvania, R. Şorban avea o simpatie aparte, o dragoste chiar, sinceră şi netrecătoare, pentru Basarabia.

Şi simt o mare tulburare cînd mă gîndesc că aproape trei decenii am beneficiat şi eu de călduroasa, paterna şi fraterna atitudine a prof. Raoul Şorban: din august – septembrie 1976, cînd i-am fost interpret şi ghid în marile centre culturale din Rusia, Moscova şi Leningrad (azi Petersburg), pînă în iunie 2006, cînd, prin bunăvoinţa lui Vasile Şoimaru, am putut merge la conacul părintesc de la Stoiana, lîngă Dej-Cluj, pentru a-l asculta şi a-i spune ceva, pentru ultima oară.

Am simţit această luminoasă căldură emanată de R. Şorban şi alţi basarabeni care l-au cunoscut: prof. V. Şoimaru, acad. Mihai Cimpoi, ziaristele Nina Bolboceanu şi Ala Stîncaru-Luncă, poeta Luminiţa Dumbrăveanu, pictorul Iurie Zava, Iurie Roşca şi Vlad Cubreacov, cîţi alţii! – oricine i-a păşit pragul casei.

Schiţa biografică de mai jos – cea mai completă din cîte am putut scrie pînă acum – este un sincer omagiu la centenarul singularului om, cărturar, artist şi patriot Raoul Şorban. Este, în egală măsură, şi o încercare de a-l readuce pe Raoul Şorban în memoria celor care l-au cunoscut şi la cunoştinţa celor care ar trebui să ştie cine au fost cel puţin doi din remarcabila familie transilvăneană: tatăl, Guilelm Şorban, şi fiul, Raoul Şorban, luminoase fie-le mereu fapta şi amintirea.

*  *  *

Critic şi istoric de artă, pictor, muzician, scriitor, eseist, memori­alist, prof. univ. doctor în studiul artelor; figură emblematică şi le­gendară a elitei intelectuale din România sec. XX, „un umanist din categorie excepţională” (prof. dr. Niceto Blázquez, Madrid).

Raoul Sorban-solo-topromani-ro-500px

Prof. Raoul Şorban

S-a născut la 4 septembrie 1912, în or. Dej, pe atunci în Imperiul Habsburgic.

A decedat la 18 iulie 2006, la Cluj-Napoca, fiind înmormîntat la Cimitirul Florilor din Dej, alături de tatăl său.

Pe linie paternă, R. Şorban des­cinde dintr-o veche familie nobi­liară românească din Transilvania, atestată încă din 1266, printr-o diplomă a regelui Bela al IV-lea. (Mama provenea dintr-o familie originară din Alsacia, aducînd cu ea zestrea genetică franceză şi germană).

Ta­tăl, Guilelm Şorban (1876-1923), a fost o personalitate prestigioasă a epocii: ilustru pianist şi compozi­tor, luptător pentru unirea româ­nilor din Ardeal cu Țara. A editat la Leipzig şi Viena două culegeri de folclor muzical românesc, este autorul romanţelor Mai am un sin­gur dor, Pe lîngă plopii fără soţ etc., pe versuri de M. Eminescu, Numai una (Pe umeri pletele-i curg rîu), ver­suri G. Coşbuc; ale altor melodii pe versuri de V. Alecsandri, O. Goga, Şt. O. Iosif. A prelucrat numeroase melodii populare, inclusiv Cucuruz cu frunza-n sus, al cărei motiv a fost preluat pentru Ha-Tikva (Speran­ţa) – imnul Statului Israel. Moare de tînăr, la 47 de ani, otrăvit de un adversar politic. Casa părinteas­că din s. Stoiana (situat pe moşia dintre Dej şi Cluj), era vizitată de Gh. Dima, Emil Isac, O. Goga, G. Coşbuc, Iuliu Maniu, Gr. Gafencu, Al. Vaida-Voievod ş.a., unii fiind şi naşi de botez ai lui Raoul.

În anii 1923-1927, Raoul Şorban face studii gimnaziale şi liceale la Blaj şi Cluj, cu precădere în domeniul muzical, printre colegi avîndu-l pe Corneliu Coposu, iar printre profesori – pe Jean Bobescu. La 18 ani debutează în jurnalistică (în ziarul Patria din Cluj, 1930). Din acelaşi an studiază pictura şi muzica în Italia, Germa­nia şi Austria. La Milano, urmea­ză Conservatorul „Giuseppe Verdi” (1930-1934); a făcut parte dintr-o formaţie de viorişti, cu care a în­treprins turnee prin Europa. În aceeaşi perioadă, îl cunoaşte şi îl urmează ca elev pe celebrul pic­tor expresionist Oskar Kokoschka şi, în anii 1935-1943, se afirmă în pictură cu expoziţii la Baia Mare, Cluj, Botoşani, Bucureşti; ulterior participă şi la expoziţii colective: Cluj (1942, 1943), Bucureşti (1939, 1956). Între 1935 şi 1939, studiază Dreptul la Universitatea din Cluj. Devine director al Cabinetului Rezidentului Regal al Ţinutului Someş, apoi şi preparator la Cate­dra de istoria artei a Universităţii din Cluj. Lucrează, din 1939 pînă în 1944, în Ministerul Afacerilor Străine la Departamentul de pre­să, dar în 1940, după un incident cu Poliţia Legionară din Bucureşti (este arestat), se întoarce la Cluj. Decide să rămînă la Cluj şi după ocuparea de către unguri a Nor­dului Ardealului, devenind una din figurile importante ale intelectuali­tăţii ardelene rezistente: este secre­tar de redacţie la ziarul Tribuna Ar­dealului, fondează, în 1943, Editura Românească din Ardealul de Nord (ERAN), se angajează în diferite acţiuni de ajutorare şi salvare a ce­lor persecutaţi de autorităţile ma­ghiare de ocupaţie şi de fascişti.

Raoul-Sorban-colaj-ziar dezbtere Teroarea Horthysta in Ardeal-500pxDin 1943, se află între organiza­torii operaţiunii de salvare a evrei­lor din Transilvania de Nord, care erau ameninţaţi cu exterminarea. De unul singur sau într-o reţea, cu riscul de periclitare personală, a familiei şi a avutului, a ajutat atît evrei care încercau să intre în Rega­tul României, pentru a se salva, cît şi pe alţii care încercau să emigreze în Palestina. Pentru aceste acte de eroism şi înalt umanism, la 7 aprilie 1987, Institutul Comemorativ al martirilor şi eroilor Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim, îi atribu­ie titlul de Drept între popoare, care se acordă neevreilor ce au salvat evrei de la moarte, fără a pretinde vreo recompen­să, mai tîrziu, în acelaşi context al preţuirii şi recunoştinţei, i se acor­dă şi titlul de Cetăţean de Onoare al Statului Israel (5 decembrie 1990).

În pofida vicisitudinilor epocii, face o strălucită carieră universita­ră, în domeniul istoriei artei, cu un doctorat în această disciplină, sub îndrumarea eminentului savant Zoltán Felvinczi Takáts. Din 1945 lucrează la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în Departamentul de presă). Conduce Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, unde este şi profesor (1946-1948), iar în 1947, împreună cu acad. V. Vătăşianu şi prof. Gyula László, in­augurează Salonul de Artă Plastică al Transilvaniei. Conduce, ca rec­tor, Institutul de Arte din Cluj, al cărui fondator este (1948) şi unde lucrează ca profesor universitar. Este exclus din învăţămînt şi din viaţa socială; concomitent, familia i-a fost expulzată din casa părin­tească, iar proprietăţile le-au fost confiscate de către statul român. Lucrează zugrav la o cooperativă, dar în 1952 este arestat de auto­rităţile comuniste şi deţinut pînă în 1955 fără proces. Precizăm, în context, că R. Şorban a fost arestat de cinci ori (în 1940, 1942, 1945, 1952), aflîndu-se în detenţie cinci ani şi jumătate, cel mai mult sub regimul de ocupaţie maghiară şi sub cel comunist.

„Reabilitat” în 1956, lucrează redactor pentru cărţile de artă la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). În 1963, este re-integrat în învăţămîntul universitar; profesează doi ani la Universitatea Bucureşti, este, apoi, profesor, se­cretar ştiinţific şi şef de catedră la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1965-1978). Susţine conferinţe despre arta românească la Budapesta, Paris, Haifa, München. Revine la preocuparea sa de bază, din tine­reţe: scrierea de articole, studii şi monografii despre arta româneas­că, despre plasticieni, epoci, curen­te. Încă în 1935 editase la Milano studiul monografic G.A. Beltraffio; apoi, în timpul războiului şi ocupa­ţiei, tipăreşte studiul Pictorul Mihai Şorban (Cluj, 1943). Din anii ’60 scoate cu o uimitoare ritmicitate circa 20 de monografii consacrate unor mari pictori sau sculptori: C. Baraschi (1965); Th. Pallady, Aurel Ciupe, Nicolae Tonitza; Aurel Pop (1968); Bömches (1974); Geza Vida (1982); Ter Borch (1985); monogra­fia despre pictorul S. Hollosi (Cor­bul) O viaţă de artist, între München şi Maramureş (1986) etc. Îngrijeşte volumul N. Tonitza – Scrieri despre artă (cu o prefaţă de T. Arghezi, 1962), prefaţează numeroase alte mono­grafii (inclusiv un foarte consistent album-monografie despre icoanele pe sticlă), are colaborări la lucrări de specialitate de anvergură ca, de ex., Istoria învăţămîntului artistic din România (1964). Scrieri de R. Şorban despre arta românească şi protagoniştii ei sînt traduse în limbi de circulaţie uni­versală, se tipăresc dincolo de ho­tarele României. Din 1968 (şi pînă la moarte, 2006) conduce doctora­te în istoria artei, la Universitatea Bucureşti şi la instituţii de speciali­tate din ţară; sub îndrumarea prof. R. Şorban şi-au susţinut doctorate­le circa 60 de aspiranţi.

În 1990 este invitat de prim-ministrul Petre Roman să organizeze şi să conducă Fundaţia Culturală Română (azi, Institutul Cultural Român). Pune cu entuziasm ba­zele acestei instituţii, dar curînd se decepţionează de activitatea noilor autorităţi şi se retrage la conacul de la Stoiana, pe care-l recuperează anevoie, în urma unui proces judecătoresc lung, obositor şi umilitor. Aici, însoţit mereu de dna Eva Şorban (n. Şuteu / Sütö, 1936), pictoriţă de mare clasă, vi­zitat de fiica Cristina, de numeroşi prieteni, colegi şi învăţăcei, R. Şorban continuă o nouă fază a creaţiei şi cercetării. Din aceşti ani biblio­grafia sa cunoaşte o categorie de lucrări construite pe un amestec de memorialistică şi reconstituire documentară, de istorie secretă sau eretică şi de analiză a unor doctrine politice. Scrieri precum: Fantasma imperiului maghiar şi Casa Europei (1990), Chestiunea maghiară (2001, o carte „arestată” şi „făcută dispăru­tă”) sau Invazia de stafii (2003), „de­vin episoade ale unei opere de «reconquista a viziunii istoriografice documentate» şi, deopotrivă, ocazie pentru marginalizarea şi mai pronunţată a cărturarului ardelean”, strălucita-i operă fiind „preţuită de mulţi şi detestată de «monopoliştii de opinie» de la noi şi de aiurea” (prof. dr. Ilie Rad, Cluj).

Această polarizare a atitudinilor se explică prin faptul că R. Şorban abordea­ză, într-o viziune temerară, pe o solidă bază documentară, proble­me sensibile vizînd relaţiile dintre români şi reprezentanţii unor naţi­uni conlocuitoare şi / sau vecine. Astfel, autorul dezavuează acţiu­nile reprobabile ale promotorilor hungarismului, care s-au manifestat în trecut prin limitarea în drepturi, marginalizarea şi chiar nimicirea românilor din Ardeal, atenţionînd asupra pericolului reocupării latente, în prezent, de către maghiari, a Transilvaniei. În chestiunea evreiască, R. Şorban pune în evidenţă efor­turile autorităţilor şi ale populaţiei române de a salva evreii în anii celui de-Al Doilea Război Mondi­al, respingînd culpabilizarea „en gros” a românilor, practicată obse­siv de unii istorici, politicieni sau businessmeni.

 

Romania-si-Diktatul-de-la-Viena-30-august-1940

S-a bucurat şi în Ţară de însemne ale recunoaşterii meritelor: a fost Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Oradea; Cetăţean de Onoare al municipiilor Cluj-Napoca, Turda şi Gherla; în septembrie 2005, la Bucureşti, primeşte Marele Premiu al Patrimoniului Româ­nesc, acordat de ARP, la a doua edi­ţie, urmînd, astfel, pe IPS Antonie Plămădeală.

Memoriile sale – publicate sau în curs de editare – se prezintă ai­doma unui caleidoscop magic, în care se perindă cele mai importan­te evenimente ale istoriei noastre recente, dar, mai ales, personali­tăţi redutabile ale artei, literaturii, culturii, ştiinţei româneşti, cu care R. Şorban a contactat, precum şi numeroşi politicieni pe care a avut prilejul să-i cunoască în lunga-i şi tumultuoasa-i viaţă (mareşalul Ion Antonescu, amiralul Horthy, dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu-Dej, Bill Clinton, Ion Iliescu ş.a.). Aceste aduceri-aminte, ca şi alte lucrări ce urmează a fi valorifica­te, sunt străbătute de nelinişte, dar şi de dragoste şi speranţă pentru prezentul şi viitorul românilor, in­clusiv al basarabenilor, pentru care nutrea o mare admiraţie.

„Peste toate avatarurile unei biografii frămîntate, R. Şorban rămîne o mare conştiinţă, un re­per de atitudine neabătută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ide­al de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrîntă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană. […] Silit să spun în cîteva cuvinte cine e R. Şorban, aş putea, reducîndu-i la esenţe viaţa şi zbuciumul, s-o fac: Raoul Şorban este un Om şi un Român. Şi, cum zice Eminescu, cu asta, punctum” (Adrian Riza).

 

Raoul Sorban-acasa la Cluj-sotia Eva-Luminita Dumbraveanu si Vlad Pohila-2000

Prof. Raoul Şorban, scriitorii Luminiţa Dumbrăveanu şi Vlad Pohilă, pictoriţa Eva Şorban, conacul Stoiana de lîngă Cluj, a. 2000

 

Vlad Pohila alaturi de Raoul Sorban si Vasile Soimaru

 

 

 

Vlad POHILĂ

iulie-august 2012

Publicat în revsta BiblioPolis, 2012, nr. 3, vol. 44

 

 

 

Flacăra TV & Filmrecomandă şi:

Vlad Pohilă despre Nicolae Iorga – „o personalitate copleşitoare”, care a scris 1250 de cărţi, 25 mii de articole …

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu

Omagiul lui Vlad Pohilă adus marelui lingvist Valentin Mândâcanu

Vlad Pohilă despre meritele istorice ale primarului Nicolae Costin, care a schimbat la față or. Chișinău

Vlad Pohilă despre pictorul basarabean din Cehia, care a cucerit Europa – Teodor Buzu

 

Dialoguri la „Focul din Vatră”: Luminiţa Dumbrăveanu – Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

videoCLIP Flacăra Film: „Basarabie, nu plânge!” cu Aurica Basarabeanca (muzică, versuri, voce)

Reportaj de pe platoul de filmare al videoCLIPului „Basarabie, nu plânge!” cu Basarabeanca

 

GLASUL, 30 de ani de la tipărirea la Riga și Vilnius a primei publicații cu alfabet latin din Basarabia postbelică

Interviu curajos // Vlad Pohilă despre geniul Eminescu şi duşmanii săi (noştri) seculari

 

Adio, frate Vlad Pohilă! Am pierdut o personalitate unică în tot spaţiul românesc, nu doar în Basarabia…

Personalitatea lui Vlad Pohilă evocată de prietenii săi la Radio Chișinău, post care i-a găzduit tabletele despre Limba Română

In Memoriam // Vlad Pohilă: „Am fost un norocos, am crescut într-o familie românească, care nu a acceptat ocupaţia sovietică…”

IN MEMORIAM: Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

DE CE NE-AI FĂCUT ASTA, DRAGUL NOSTRU VLAD

Omagiul ministrului Educației, Culturii și Cercetării, Igor Șarov

 

 

Sursa material: Vlad Pohilă

Sursa foto: Vlad Pohilă / Luminiţa Dumbrăveanu

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Lasă un răspuns la Flacăra TV | Vlad Pohilă despre Nicolae Iorga – „o personalitate copleşitoare”, care a scris 1250 de cărţi, 25 mii de articole … Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter