Omul enciclopedie Vlad Pohilă despre marea minune a omenirii – Cartea // Omagiu Flacăra Film


In Memoriam Vlad Pohilă (6 aprilie 1953 – 14 mai 2020), publicist, lingvist, scriitor, traducător, bibliograf și bibliofil, spirit enciclopedic, poliglot, semănător de lumină a cunoștințelor, discipol al iluștrilor lingviști Valentin Mândăcanu și Mioara Avram, promotor neobosit al Limbii Române în Basarabia și nordul Bucovinei, Om al jertfei pe altarul Neamului românesc, care l-a avut model în tot și toate pe Poetul poeților Mihai Eminescu. Membru fondator al studioului nostru de filme și videoCLIPuri documentare (din 2012).

Continuăm valorificarea paginilor de publicistică lăsate nouă de Vlad Pohilă personal, pentru a le găsi locul și timpul potrivit pe paginile acestei web-platforme de Unitate panNațională, inclusiv sau cu deosebire pentru tineri și elevi, pentru conaționalii din diasporă, care nu trebuie lăsați să-și uite rădăcinile, istoria, Credința Ortodoxă, să-și cinstească de-a pururi personalitățile vrednice ale Neamului.

Lumină din Lumină sufletului lui blajin, ziditor de Bine și Frumos

Luminița Dumbrăveanu

 

Vlad Pohilă, Omul Cetății, Omul Culturii desăvîrșite

 

Cel mai bun cadou oriunde şi oricînd – Cartea

Probabil că la noi se cunosc multe despre Georgia, inclusiv despre unele datini deosebit de pitoreşti ale străvechiului şi bravului ei popor – georgienii sau gruzinii. Nu cred însă că-s prea mulţi cei care ştiu despre acest obicei foarte vechi al georgienilor: de a dona tinerilor ce se căsătoresc, în ziua nunţii, pe lîngă multe altele, desigur, şi două cărţi: o Biblie (Sfînta Scriptură) şi un volum cu poemul naţional Viteazul în piele de tigru, scris de Şota Rustaveli (1166 – începutul sec. XIII). Am asistat personal, cu vreun sfert de veac în urmă, la înmînarea unui asemenea incredibil dar de nuntă, într-o toamnă luminoasă, şi luminoase erau toate: şi mahalaua ceea a oraşului Tbilisi, capitala Georgiei, unde se producea evenimentul, şi casa, şi masa, şi feţele tînărului cuplu, ale părinţilor lor, ale tuturor mesenilor… Ritualul m-a emoţionat extrem de mult şi atunci m-am gîndit o dată în plus, şi poate cel mai mult la ponderea ce o are sau o poate avea cartea în viaţa omului şi în viaţa unui popor întreg, atunci cînd aceştia – oamenii, popoarele  –  simt ponderea, rostul cărţii.

La început intuitiv, apoi conştient, am pus mereu cel mai mare preţ pe carte şi ca un cadou, fie el primit, fie oferit, la cele mai diferite ocazii, inclusiv – potrivit frumoasei tradiţii georgiene la care m-am referit deja – la nunţi, cumetrii sau la alte evenimente din calendarul vieţii familiale şi a omului în genere.

Unul dintre cele mai neuitate cadouri din cîte am primit eu a fost un set de cărţulii cu poezie românească modernă, pe care mi l-a dăruit Hermann Weissmann, un faimos profesor de istorie, limbă şi literatură din şcoala generală în care am învăţat – comuna Putineşti, judeţul Soroca (pe atunci, ca şi acum – raionul Floreşti). Şcoala noastră era pe atunci relativ mare – funcţionau cîte trei – patru clase paralele şi nu am avut norocul să-mi predea şi mie acest profesor ieşit din comun, care se autonumea „ieşean trup şi suflet” – făcuse în oraşul natal, la Universitatea din Iaşi, Facultatea de Drept, dar a trebuit să părăsească tîrgul copilăriei şi tinereţii, ca să vină în Basarabia ocupată de sovietici, pentru a-şi vedea împlinite ideile de stînga… Cu regret, nu şi le-a văzut realizate, ideile, dar cu certitudine a rămas în amintirea multor putineşteni prin inteligenţa sa sclipitoare şi prin biblioteca sa de excepţie, mai mult românească şi franţuzească, el fiind dintre evreii care nu apucase a învăţa rusa în toate subtilităţile ei, ca să-şi apropie şi scriitorii ruşi la fel ca pe cei români sau francezi, cu care crescuse. Am fost dintre elevii favorizaţi de a împrumuta cărţi din miraculoasa bibliotecă a „ovreului putineştean din Iaşi”… În anul cînd absolvisem şcoala profesorul Hermann Weissmann tocmai s-a pensionat, ocazie cu care am scris la ziarul raional un articolaş despre el. Şi iată cu această triplă ocazie: apariţia unui articolaş omagial în gazeta Drapelul roşu (sic!), pensionarea sa, care a însemnat plecarea pentru totdeauna din sat, la Soroca,  şi intrarea mea la Universitatea din Chişinău, – am avut parte de acel dar fantastic… cu o emoţionantă menţiune făcută de profesor: „Vedeam cu cîtă dragoste te uitai la unele cărţi… Iată că a venit şi timpul ca eu să mă despart de ele, iar tu să le citeşti ca pe ale tale… Nu spui nimănui de la cine-s… şi ai face foarte bine să nu le iei cu tine la Chişinău… – e un oraş frumos, dar cam potrivnic unor lucruri frumoase!… Chişinăul nu ţi-i Iaşul!… poate vei ajunge şi te vei convinge de ceea ce iţi spun eu acum, tinere!”

 

Vlad Pohilă, Omul Cărții

 

Am înţeles perfect ce mi-a spus profesorul Weissmann… peste ani m-am convins de justeţea spuselor sale…  Păstrez în suflet o nedefinită recunoştinţă pentru acel cadou… nu şi cărţile celea, din păcate, care s-au ros fiind citite şi răscitite de mine, apoi de colegi, prieteni, rude mai tinere…  Dar îmi răzbate şi astăzi în faţa ochilor modesta lor arătare – erau din colecţia Biblioteca pentru toţi, seria „post-stalinistă”, cînd în România, ca şi în URSS, nu se prea punea preţ pe aspectul grafic al cărţii… Totuşi, cel mai mult îmi stăruie în memorie – şi îmi va stărui, cum se zice,  cît oi fi şi oi trăi! – conţinutul lor de-a dreptul măreţ. Din acest cadou de zile mari „m-am îmbolnăvit” –  grav şi definitiv – de splendorile poeziei noastre: Macedonski, Topîrceanu, Minulescu, Goga, dar şi Ion Pillat! Ion Barbu! Panait Cerna! şi încă atîţia alţii!

De fapt, cred că atunci, cînd am primit cărţile din partea acelui profesor de neuitat pentru Putineştii mei, atunci m-am gîndit mai atent prima dată, la minunea de a ţi se dărui o carte şi, respectiv, de a dona o carte.

Ulterior, viaţa m-a pus în contact cu numeroşi oameni iubitori de lecturi şi de cărţi, din multe, poate chiar din foarte multe ţări ale lumii.

Am primit cadou zeci şi sute de cărţi… de obicei, cu dedicaţii, multe cu autografele autorilor. Lipsa îndelungată a unui domiciliu permanent, la Chişinău, trecerea din gazdă în gazdă, m-a determinat să abandonez atîtea lucruri dragi… însă cărţile cu dedicaţii le-am păstrat în pofida oricăror vicisitudini. Această colecţie a mea – ca, de altfel, a oricărui alt bibliofil, cred – ar merita un articol sau chiar un studiu aparte! şi pe care, cine ştie, poate îl voi realiza cu o proximă ocazie. La rîndu-mi, am dăruit cu maximă plăcere sute, ba foarte posibil – mii de cărţi. În anii ’70-’80, cînd am avut şansa de a lucra în marile oraşe ruseşti Moscova şi Leningrad (Petersburg), ele fiind şi incontestabile centre de autentică cultură, eram un vizitator fidel (şi uneori zilnic!) al librăriilor gen Drujba (cea din Leningrad, cum sta bine unei urbe ieşite din comun, se numea mai altfel – Mir). De cele mai multe ori, cu gîndul la prietenii şi colegii din Chişinău, care nu aveau posibilitatea de a merge prea des „în centru” (adică la Moscova, în Leningrad), cumpăram unele cărţi în cîteva exemplare. Îmi amintesc cum făcusem rost de un roman pe care l-am „devorat” în  chiar ziua-noaptea achiziţiei… mi-a plăcut grozav şi am decis că trebuie să-l citească şi alţii. Am cumpărat încă 20 de exemplare, pe care le-am expediat prin poştă, bine că la Moscova, Oficiul Poştal central se află la cîţiva metri de  (fosta deja!, probabil! librărie) Drujba… În următoarele săptămîni, primind de la Chişinău reacţii pline de încîntare, a trebuit să mai cumpăr un lot… Acel roman se numea Galeria cu viţă sălbatică, iar autorul lui – Constantin Ţoiu… Îmi pare sincer rău că nu am avut ocazia să-i spun acestui talentat prozator (nu ştiu ce a mai scris în afară de Galerie… dar chiar dacă scria numai atîta – era suficient!) că i-am fost un dezinteresat propagator al operei sale în URSS!

 

Un „capitol aparte” îl formează în biografia mea de bibliofil cărţile româneşti în alte limbi – în rusă, în franceză (editate la Chişinău, dar şi la Bucureşti), apoi în germană, engleză, bulgară, polonă… Graţie lor  am putut convinge mulţi prieteni din străinătate că avem o literatură bogată, cu autori şi cu opere de excepţie. Nu am făcut niciodată o contabilizare a cărţilor pe care le-am trimis cadou în lumea largă… totuşi, scriind acest articol, am luat o pauză pentru a încerca o cît de aproximativă evaluare. Poate cineva nu va crede… am putut stabili că am dăruit cărţi – preponderent româneşti şi ruseşti (evident, inclusiv de autori de la Chişinău) – în circa 30 de case de pe patru continente!

 

 

Un destinatar de seamă mi-a fost poetul leton Leons Briedis, din Riga, tot el un excelent traducător din poezia română şi un bibliofil înveterat: biblioteca lui personală, dintr-un cartier nou al Rigăi, are un fond românesc demn de o bibliotecă publică.

În 2005, a candidat la funcţia de preşedinte al României o româncă din SUA, Lia Roberts. Înainte de a se mărita la Las Vegas, se numea Aurelia Lia Sandu şi era o simpatică bucureşteană. Părăsind ţara „nemotivat” (aşa se considera pe atunci, în comunism, căsătoria cu un „capitalist”, cu atît mai mult cu un milionar american!), nu i s-a permis să-şi ia şi biblioteca. Oare mai ţine minte Lia Roberts că atunci, prin 1979-1981 tocmai subsemnatul i-a alinat dorul de Eminescu, de Blaga, de Stănescu?… trimiţîndu-i de la Chişinău cîteva colete cu cărţi editate la Bucureşti, dar cumpărate la Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Cernăuţi şi chiar… de la Novosibirsk, din Siberia, unde am însoţit-o (înainte de norocosul ei măritiş!) în calitate de translator?

Lilli Promet a fost şi sper că mai rămîne o personalitate marcantă a literaturii estone: ah, ce ravagii făcea printre milioanele de cititori din URSS şi din alte ţări! romanul ei Primavera!  Mai ales printre cei care nu puteau accepta regimurile totalitare, doctrinele comuniste! Ei bine, tocmai distinsa doamnă Lilli Promet avea un interes, ba chiar o febleţe pentru România, pentru cultura şi literatura românească, nu în zadar a scris ea, împreună cu soţul, scriitorul Ralf Parve, imediat după devastatorul seism din 1977, un eseu intitulat incredibil, pentru noi: „De ce iubim noi România”. Le-am trimis acestor estoni extremi de simpatici şi rafinaţi tot ce am considerat mai de valoare din literatură română (repet: inclusiv de la Chişinău), traduceri în limbile pe care ei le ştiau: germană şi rusă. Am cunoscut asemenea simpatizanţi, extrem de sensibili ai culturii şi literaturii noastre şi la Tbilisi (Georgia), şi la Vilnius (Lituania), şi la Erevan (Armenia), diferiţi intelectuali de marcă din Polonia, Bulgaria, ex-Iugoslavia, Cehia, Slovacia, Finlanda, Norvegia, Suedia, Brazilia, Mexic, S.U.A., Algeria, Coreea de Sud, Japonia, Israel, Australia, Belgia, Franţa…

Am pus Franţa cea atît de dragă mie şi nouă în genere la capătul acestei liste şi îmi dau seama că am comis o mare nedreptate. Pentru că, de fapt, tocmai un suflet din inima Parisului a constituit imboldul principal pentru a scrie aceste rînduri. Dna Bernadette Thizy, profesoară de sociologie la Paris-IV (un fel de filială a faimoasei Sorbona), a fost, este, o sinceră admiratoare a culturii româneşti… Totul a început de la albastrul Mănăstirii Voroneţ, pe care dînsa o vizitase atunci cînd noi puteam numai să visăm la aşa ceva… De la Voroneţ a mers la Putna, unde a auzit de la  un călugăr că România se termină de fapt în Basarabia şi în Nordul Bucovinei, incorporate URSS-ului. Astfel a venit la Chişinău – o dată, apoi de încă vreo trei ori, pînă la urmă a ajuns şi la Cernăuţi, şi la Cetatea Albă… În ultimul timp, Babette, cum îi spun prietenii, nu se simte tocmai bine. Nu ştiu ce maladie o deranjează, habar nu am ce tratament administrează – din simplul motiv că nu vorbim pe acest subiect, chiar dacă ne scriem de vreo trei decenii, cu o anumită regularitate. Într-unul din mesajele de ultimă oră, profesoara de la Paris mi-a  scris din nou că nu se simte prea bine, dar iată că a recitit nişte basme moldoveneşti şi parcă i s-a făcut mai uşor… Aceste Basme „cu efect tămăduitor” au văzut lumina tiparului prin 1978, în traducerea lui Victor Banaru, dacă nu mă înşel… Nu mai ţin minte pentru că i-am trimis cartea cu pricina la Paris, prin poşta sovietică… Il etait un fois… A fost odată…

Aşadar concluzia e una, unica: donaţi cărţi! Oricînd, oriunde, oricui iubeşte lectura şi cartea. Iar cine dăruieşte – la rîndu-i, primeşte.

 

Vlad POHILĂ

 

 

Captură din videoCLIPul alăturat – „Basarabie, nu plânge!”

 

 

Flacăra Film şi Aurica Basarabeanca, videoCLIPul „Basarabie, nu plânge!
cu participarea în platou şi a vrednicilor compatrioţi, care ne-au adus GLASUL şi lumina Alfabetului Latin: Eugenia Duca, Vlad Pohilă, Virgil Zagaevschi, precum şi Elena Vatamanu, soţia poetului redeşteptării, Ion Vatamanu

 

 

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Dialoguri la „Focul din Vatră”: Luminiţa Dumbrăveanu – Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

GLASUL, 30 de ani de la tipărirea la Riga și Vilnius a primei publicații cu alfabet latin din Basarabia postbelică

Vlad Pohilă despre prietena sa Eugenia Duca, femeia de afaceri care a sprijinit Renașterea Basarabiei în 1987-1991

Remember Leonida Lari. Dialog cu Mihai Iorga şi Vlad Pohilă, după funeraliile din 13-12-2011

videoCLIP Flacăra Film: „Basarabie, nu plânge!” cu Aurica Basarabeanca (muzică, versuri, voce)

 

Interviu curajos // Vlad Pohilă despre geniul Eminescu şi duşmanii săi (noştri) seculari

Vlad Pohilă despre Nicolae Iorga – „o personalitate copleşitoare”, care a scris 1250 de cărţi, 25 mii de articole …

Vlad Pohilă despre Măiastra Maria Tănase: „Mi-e dragă de cînd am auzit-o prima data…”

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: prof. Raoul Şorban, legenda Ardealului

Vlad Pohilă: „Nu ştiu cine a mai reuşit să-l înveşnicească pe Eminescu aşa cum a făcut-o Grigore Vieru prin „Legămînt”

Omagiul lui Vlad Pohilă adus marelui lingvist Valentin Mândâcanu

Vlad Pohilă despre meritele istorice ale primarului Nicolae Costin, care a schimbat la față or. Chișinău

Vlad Pohilă despre pictorul basarabean din Cehia, care a cucerit Europa – Teodor Buzu

 

In Memoriam // Vlad Pohilă: „Am fost un norocos, am crescut într-o familie românească, care nu a acceptat ocupaţia sovietică…”

Adio, frate Vlad Pohilă! Am pierdut o personalitate unică în tot spaţiul românesc, nu doar în Basarabia…

Personalitatea lui Vlad Pohilă evocată de prietenii săi la Radio Chișinău, post care i-a găzduit tabletele despre Limba Română

  

 

Sursa material: Vlad Pohilă

Sursa foto: Vlad Pohilă / Biblioteca „B. P. Hasdeu” / Flacăra Film

Sursa video: Flacăra Film

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter