„…Numai român nu!” Cum a ajuns un neamţ Rege al României în 10/22 mai 1866


Carol I al României este unul dintre suveranii emblematici ai statlui Român modern. Prezenţa sa pe tronul României, deşi de origine germană, era reflectarea unei nevoi a societăţii româneşti, spun specialiştii, de a fi conduşi de un principe străin şi nu de unul român. Înscăunarea sa a fost o adevărată aventură.

Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut în 20 aprilie 1839, a fost primul rege al României. A domnit din mai 1866 până în octombrie 1914. În timpul cârmuirii sale, România a păşit pe drumul modernizării, nu lipsit de convulsii sociale, scandaluri şi chiar revolte. În timpul domniei lui Carol I, România îşi obţinea independenţa faţă de Imperiul Otoman, în urma războiul ruso-turc din 1877-1878, s-a construit prima cale ferată, a început modernizarea infrastructurii, iar ţara noastră devenise o putere regională în zona Balcanilor.

Accederea lui Carol I pe tronul României a fost însă o adevărată aventură. Specialiştii spun că alegerea unui străin ca rege al românilor a fost de fapt o năzuinţă mai veche a acestui popor, ale cărui elite nu mai doreau în ruptul capului un voievod sau lider autohton.

Prinţ străin cu orice preţ

Pe 11/23 februarie 1866, o coaliţie politică formată din cele mai influente personaje ale politicii româneşti de mijloc de secol XIX reuşea să-l facă pe Alexandru Ioan Cuza, „domnitorul unirii”, să abdice. De altfel Cuza, cel acceptat printr-un compromis al Marilor Puteri să guverneze Principatele Române Unite, a părăsit ţara. În locul său rămânea o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu, N. Golescu şi colonelul N. Haralambie.

Situaţia principatelor era delicată, iar ţara după plecarea lui Cuza se afla în haos. Românii erau din nou, direct, la mâna marilor puteri. „Faţă de noul fapt împlinit, săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l o gravă încălcare a tratatului de la Paris(1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general”, se arată în lucrarea „Istorie şi Societate”, volumul II coordonat de Stela Cheptea, Marusia Cîrstea şi Horia Dumitrescu.

Mai mult decât atât, românii doreau neapărat un prinţ străin. Dacă în tot secolul fanariot elitele româneşti grupate în „Partida Naţională” doreau reinstaurarea „domnilor pământeni” şi alungarea grecilor sau albanezilor puşi de turci pe tronul Principatelor, de la începutul secolului al XIX-lea intelectualii şi politicienii români doreau neapărat un prinţ străin să conducă Principatele. Mai mult decât atât, nu doreau în ruptul capului să mai audă de domnitori români. 

„Chiar în contextul redactării Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor două ţări, Valahia şi Moldova, sub un principe străin. Regăsim ideea unui domn european în 1839, la comisul leonta Radu, care considera că un asemenea personaj ar putea să exercite autoritatea asupra acelei federaţii moldo-valaho-sârbe despre care am mai pomenit. Ideea e prezentă şi la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac.

Comitetul Unirii cerea, la înfiinţarea sa, în 30 mai/11 iunie 1856, apoi în februarie 1857, un principe „de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite. (…) Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!, scrie şi specialistul în politologie Cristian Preda, în lucrarea sa „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”.

Unul dintre motive era evitarea nepotismelor, peşcheşurilor şi favoritismelor tipic balcanice recunoscute, culmea, chiar de un fost domnitor, care la rândul său, susţinea, paradoxal, numirea cu orice preţ a unui domnitor străin. „De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoţi şi amici”, se tânguia fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei, explicându-i de ce românilor le trebuie prinţ străin. Şi apoi, arată specialiştii, un prinţ străin cu o mare influenţă în Europa ar fi salvat România, credeau elitele din aceea perioadă.

Prinţ belgian, ales domn fără să ştie

Pentru a evita o intervenţie a Puterilor Garante, elitele româneşti din Principate trebuiau să se grăbească în alegerea unui domnitor străin. Prima opţiune nu a fost Carol I, ci un prinţ belgian, Filip conte de Flandra şi duce de Saxonia. Specialiştii spun că această alegere nu era întâmplătoare. „Belgia era în aceea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe, nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859”, preciza, în lucrarea „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”, Cristian Preda. Culmea, graba a fost aşa de mare încât Filip de Flandra a fost proclamat domnitor al Principatelor Unite fără ca măcar să ştie.

A fost proclamat sub numele de Filip I, cu o unanimitate de voturi. Tot fără să ştie, lui Filip i-a fost jurată şi credinţă. „Jur supunere constiţiunii şi legilor ţării, jur a fi credincios principelui suveran al Principatelor Unite, Filip I”, se arăta în jurământul pe care au trebuit să-l presteze toţi funcţionarii statului. Abia după aceea a început balamucul. Locotenenţa domnească i-a trimis o depeşă, prin care-l informau pe principele belgian de faptul că era, fără să-şi fi dat acordul, domn al Principatelor Române Unite. Abia peste o lună, românii au primit răspunsul. Principele de Flandra refuza onoarea, prin ministrul de externe al Belgiei, care a trimis o notă diplomatică. Se presupune că Filip a fost influenţat de Napoleon al III-lea al Franţei să refuze. Lucrurile se complicau pentru români, dar era o soluţie de rezervă.

Karl Eitel acceptă să conducă Principatele Române

„Încercând să evite eventualele înţelegeri secrete la nivelul democraţiei europene, pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză”, se precizează în lucrarea „Istorie şi Societate”, volumul II. În aceste condiţii, românii au trecut la vot. Practic aveau la dispoziţie doar 70 de ore ca, prin plebiscite, să spună dacă sunt sau nu de acord cu aducerea acestui prusac pe tronul Principatelor Române Unite. Au participat la vot românii cu vârsta de peste 25 de ani în perioada 2-8 aprilie, urnele fiind deschise de la 8 la 18.00. Carol a fost ales cu unanimitate de voturi, iar rezultatul trimis imediat. Prinţul german era dorit de români.

Carol I nu mai fusese niciodată prin România. Era un militar de carieră, nu înalt, dar bine legat şi impunător. La aceea dată, avea 27 de ani, era născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat cariera militară, pornind de jos ca şi cadet, ajungând rând pe rând sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie, ajungând în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a înrolat volunat în armată şi la 1864 participase la cel de-al doilea război al Schleswigului, remarcându-se în cadrul unor asalturi de fortificaţie. Prinţul german dorit de români a acceptat pe loc.

Drumul său până la Bucureşti avea să fie o adevărată aventură. Şi asta fiindcă Prusia, ţara sa natală, era în război cu Austria, zonă prin care trebuia să treacă neapărat. În primul rând şi-a luat un nume fals, acela de Karl Hettingen, şi a venit în ţară însoţit de Brătianu şi Rosetti, recomandându-se negustori în drum către Odessa. A mers cu trenul deghizat pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, intrând în ţară pe la Drobeta-Turnu Severin.

„Frica de a fi recunoscut era atât de mare, încât Carol şi-a scos monogramele de pe lenjerie, ca şi litera C de pe obiectele de toaletă. Biograful său oficial ne spune că viitorul principe s-a ascuns în tren în spatele unor ochelari sau al unui ziar. De la Buziaş la Turnu-Severin, Carol ar fi călătorit la clasa a II-a, printre saci, cutii şi lăzi”, arată Cristian Preda, în lucrarea deja menţionată. În cele din urmă, îşi continuă drumul cu trăsura, alături de Brătianu, fiindcă în Principate nu era reţea de cale ferată. Trece pe podul Mogoşoaiei, iar la Bucureşti este întâmpinat cu flori.

Pe 10/22 mai 1866, Carol era în Bucureşti şi a depus jurământul alături de soţia sa, pe legile ţării. „Jur”, a fost primul cuvânt rostit în româneşte, de neamţul Karl Eitel, cel care va deveni Carol I de România.

 

 

Flacăra TV recomandă şi:

11-02-1866: Detronarea Domnitorului moldovean al Unirii, A. I. Cuza, de către „monstruoasa coaliţie” ot ferentari

Mărturii că Eminescu nu agrea Regele străin al României, nu i-a acceptat onorurile şi banii

Testamentul regelui Carol I al României: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”

 

 

Sursa material: Adevărul / Cosmin Zamfirache

Sursa foto: EuroPolitics

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Comentarii (3)

  1. […] „…Numai român nu!” Cum a ajuns un neamţ Rege al României în 10/22 mai 1866 […]

  2. […] „…Numai român nu!” Cum a ajuns un neamţ Rege al României în 10/22 mai 1866 […]

  3. […] „…Numai român nu!” Cum a ajuns un neamţ Rege al României în 10/22 mai 1866 […]

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter