Actorul Mihai Volontir: „Un om se poate considera Om, dacă are cinste, onoare şi demnitate”


Dragi prieteni, vă îndemnăm să citiţi un admirabil dialog cu celebrul Actor Mihai Volontir, realizat de colegii Tudor Iaşcenco şi Victor Sofroni pentru ziarul Cuvântul din Rezina, publicat în ediţia din 2 ianuarie 2013. Este un dialog cu un dăruit Artist, dar şi cu un Om înţelept şi mare, mare patriot, patriot în faptă… Doamne, cît de bine spune Adevărului pe nume, la toate capitolele! (Luminiţa Dumbrăveanu)

Mihai Volontir s-a născut la 9 martie 1934, în satul Glinjeni, raionul Rezina (acum raionul Şoldăneşti). A făcut studii la Şcoala Pedagogică din Orhei (1952-1955). La vârsta de 18 ani era învăţător la şcoala din satul Păpăuţi, Rezina. Apoi este numit director al căminului cultural din satul vecin Lipceni.

Din anul 1957 este actor la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Bălţi, unde debutează în spectacolul Chiriţa în Iaşi, în rolul Surugiului, devenind în scurt timp principalul interpret al unor personaje de prim-plan.

A debutat ca actor de film la Studioul Cinematografic Moldova-film, în anul 1967, în filmul lui Gheorghe Vodă şi Vlad Ioviţă Se caută un paznic, interpretând rolul lui Ivan Turbincă. În total a jucat peste 120 de roluri centrale în spectacole şi 40 de roluri – în filme. Laureat al Premiului Naţional al RSSM (a. 1971). Fiind remarcat pentru interpretarea sa, a fost invitat să joace în filme montate la studiouri din Rusia. Rolul ţiganului Budulai din serialul TV Ţiganul (1979) i-a adus celebritate, transformându-l într-o figură marcantă a filmului moldovenesc din anii ’70-’80. Succesul acestui serial a dus la realizarea unei continuări în anul 1984, intitulată Întoarcerea lui Budulai.

Este laureat al Premiului Naţional al Federaţiei Ruse (1980), Premiului Fraţii Vasiliev din Federaţia Rusă (1980), poartă titlul de Artist al Poporului din RSSM şi URSS, este Cetăţean de onoare al oraşului Gdansk, Polonia, al municipiului Bălţi, al raioanelor Floreşti şi Şoldăneşti, cavaler al Ordinului Republicii, cea mai înaltă distincţie a Republicii Moldova. În anul 2000 a fost desemnat drept actorul secolului XX în cinematografia moldovenească.

La 30 aprilie 2009, lui Mihai Volontir i s-a conferit titlul Doctor Honoris Causa al AŞM, pentru succesele obţinute în vederea dezvoltării artei teatrale şi cinematograce şi cu ocazia împlinirii a 75 de ani. Laureat al Medaliei de Aur pentru creativitate a Organizaţiei Mondiale pentru Proprietate Intelectuală (2012).

 

  1. Maestre Mihai Volontir! Ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea „acasă”?

– Casa mea şi casa părinţilor mei, care, luate împreună, formează Patria mea. Eu m-am născut într-o pădure seculară, pentru că tatăl meu era pe atunci pădurar. Nu departe curgea un râuleţ, pe care erau mai multe mori de apă. Cei câţiva ani din copilărie, pe care i-am petrecut în pădure, printre păsări şi arbori, m-au marcat mult.

  1. Cinev-a predat primele lecţii carev-au determinat viitorul?

– Părinţii, fraţii mai mari, primul meu învăţător, bunul meu profesor-regizor Boris Harcenko.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Părinţii şi rudele mele au fost nişte oameni simpli. Ei erau prea modeşti ca să aştepte laude pentru orice faptă săvârşită. Ne-a evidenţiat familia poate doar faptul că tatăl meu şi-a făcut serviciul militar în armata ţaristă, de unde s-a întors acasă în grad de ofiţer, cu sabie, epoleţi şi pistol, toate înregistrate pe numele lui. Mai avea tata şi un ceasornic de argint. Românii l-au respectat, chiar dacă a servit în armata Rusiei ţariste, dar sovieticii l-au exterminat moral pentru că avea doi feciori în România.

Mai apoi dânsul s-a căsătorit cu maică-mea. Şi părinţii, şi bunicii, dar şi străbunicii mei au fost oameni respectaţi în Glinjeni.

  1. Ce lucrurivă amintesc mai des de casa părintească?

– Cântecele mamei, interpretate aşa, pentru sine, dar cu mult suflet. Şi acum, când vorbesc de maică-mea, în urechi îmi răsună Cucule cu pană sură şi Nistrule, pe malul tău, cântate de mama. Tata a fost un om pedant, era foarte punctual, disciplinat. Anume de la el am moştenit calitatea de a-mi păstra în orice împrejurare demnitatea, de a ţine la propria reputaţie, a respecta omul şi a fi respectat. Vorba lui era lege pentru fiecare dintre noi, copiii.

Mi-am petrecut copilăria în perioada când pe meleagurile noastre a venit armata roşie. Eram prin clasa a doua. Cel mai neplăcut pentru mine, dar şi pentru alţi copii, a fost faptul că eram puşi să învăţăm şi să scriem cu grafie rusească. Au urmat războiul, foametea, colectivizarea, deportările – o întreagă tragedie a neamului nostru. Aceasta a fost cea mai urâtă perioadă din viaţa mea. Şi nu numai. Pe fratele meu, Andrei războiul l-a prins la o şcoală de muzică din Sibiu. Ion, alt frate, învăţa la şcoala de meserii din Rezina, şi împreună cu toată şcoala a fost evacuat peste Prut. Aproape două decenii n-am avut nici o veste de la ei. După dezgheţul hruşciovist de la sfârşitul anilor 50 ai secolului trecut, cei plecaţi în România au început să vină pe la rude. Fraţii Andrei şi Ion nu puteau veni pentru că numele lor era Volintir, cel adevărat, iar pe noi sovieticii ne făcuseră Volontir. Mai apoi Andrei a devenit dirijor la Teatrul Liric din Braşov, iar Ion – artist la acelaşi teatru.

Unicul lucru plăcut care-mi aminteşte de acei ani este casa noastră, una din cele mai frumoase în sat. Dar şi părul din ogradă, care făcea nişte pere deosebite, ce se coceau pe la finele lunii mai şi se păstrau până toamna tărziu. Şi pomul rotat cu cireşe dulci-amărui… Hoinăream prin grădină cu verişorii mei până toamna târziu. Ne potoleam foamea cu câte o hrincă de pâine şi o mână de cireşe, pere, mere sau struguri. Acestea au fost cele mai fericite clipe din copilăria mea.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

– Am plecat din sat pe la 18 ani. Într-un timp mergeam cu săptămânile în turnee prin raioane, inclusiv la Rezina, şi pe atunci eram des la Glinjeni. De la un timp cam rar merg încolo. Oricum, mereu am fost şi sunt cu gândul la baştină. Schimbările din ultimele decenii nu sunt prea îmbucurătoare. Satul a degradat mult, lumea pleacă pe un cap în căutarea unui câştig.

  1. Dacă ar fi cazul să fie înveşnicite cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– Regretatul Andrei Lupan din satul vecin, Mihuleni, dar şi consătenii mei Ilarion Matcovshi, profesor de limba şi literatura română, Simion Matcovschi. Numele lor cu adevărat merită să fie înveşnicite în istoria localităţii, pentru tot ce au făcut pentru sat şi consăteni. Poate şi acum în Glinjeni sunt oameni care ar merita o asemenea onoare, dar nu-i prea cunosc.

  1. La şcoală aţi fost printre activişti sau disidenţi?

– N-am fost prea activ. Dar nu eram nici la coadă. Motivul era că nu doream să învăţ ceea ce nu-mi plăcea. Printre cele câteva cărţi din casa noastră era şi Biblia în coperte din piele, groase, legate cu argint şi cu lacăt. Mama îmi spunea că mai fuseseră şi alte cărţi bune, dar le-au luat Andrei şi Ion cu ei în România. Eram şi eu năzbâtios, ca toţi semenii mei, dar profesorii mă considerau un băiat bun, sârguincios. De fapt, în copilărie şi tinereţe am avut mai multe momente triste, care mi s-au încrustat pentru totdeauna în memorie: războiul, arestările intelectualilor, arderea cărţilor din biblioteca preotului Ioan şi a directorului şcolii de către nişte persoane rătăcite, prigonirile, foametea, deportările ş.a. Ziua munceam la cariera de piatră, iar nopţile – la încărcat vagoanele. Am fost prigonit şi umilit pentru că aveam doi fraţi în România şi că recunoşteam că sunt născut în judeţul Orhei, comuna Olişcani, Basarabia, lucruri complet interzise pe atunci.

  1. Ce calităţi trebuie să posede un om ca să devină prietenul Dvs.?

– Pentru a-mi deveni prieten, această persoană trebuie să fie cinstită şi să nu fie hapsână, făţarnică. Mă irită, îndeosebi, hapsânia. Unul dintre prietenii mei a fost actorul Victor Ciutac, un om deosebit şi un mare artist. Mai târziu m-am împrietenit cu Boris Bechet, cam obrăznicel de fire, dar e un băiat cumsecade. Acum, printre amici, îl am pe Victor Palii, un consătean de-al meu.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Cred că da. Zic aşa, deoarece la teatru spectatorul a venit mereu la Volontir. Şi acest lucru pentru mine a fost unul încurajator. Am creat peste 120 de roluri centrale în spectacole, peste 40 de roluri – în filme, circa 50 de cântece am căntat pe scenele din ţară, din România şi Federaţia Rusă. Am montat multe spectacole. Am muncit foarte mult şi acum pot să spun că sunt împlinit.

  1. Cine şi cumv-a ajutat săvă realizaţi scopurile?

– Mai întâi primul meu învăţător, Toma Şaptefraţi. Apoi actorul, regizorul şi pedagogul Boris Harcenko, care mi-a deschis larg uşile teatrului. El mi-a propus primul rol, cel al Surugiului, în spectacolul Chiriţa în Iaşi. Mai apoi, după ce s-a pensionat, dumnealui venea la teatru şi jucam şah. De fapt, şahul era mai mult un pretext: venea să discutăm, mai ales despre teatru. Aveam pe măsuţă, într-o tavă, nişte bucăţi mici de pâine neagră semiuscată şi ceai şi stăteam ore în şir. La început nu prea înţelegeam de ce profesorul îşi iroseşte timpul cu mine. Apoi mi-am dat seama că astfel dânsul lucra cu mine, mă instruia. Într-o zi mi-a zis că-mi dă carte-blanche. Nu ştiam ce mai înseamnă şi asta, dar apoi un cunoscut mi-a explicat semnificaţia acestui termen. Boris Harcenko îmi dăruise o libertate deplină în lumea teatrului. Datorită lui, la vârsta de 34 de ani, am avut curajul să încep a monta spectacole şi să mă întruchipez în roluri mari.

  1. Vă mai leagă ceva de satul natal?

– Cât voi fi în viaţă, de satul natal mă vor lega mormintele părinţilor şi ale bunicilor. Îmi stăruie în amintiri casa noastră frumoasă, cu două magazii, care semăna cu litera „П” din alfabetul rusesc; grădina cea mare, de vreo 50 de ari, cu o mulţime de pomi fructiferi. Cu regret, din casa părintească nu a mai rămas nimic. Nici cireşul, nici părul nu mai sunt. Mai am nişte veri şi nepoţi, dar, cu părere de rău, de mult n-am mai trecut pe la ei.

  1. Cu ce se mândreşte îndeosebi maestrul Mihai Volontir?

– Cel mai mult mă mândresc cu onoarea de a purta numele eroilor pe care i-am creat. Un timp eram numit Ion Nebunul, precum îl chema pe eroul meu din Năpasta lui Caragiale. După ce a apărut filmul despre Dimitrie Cantemir, îmi spuneau Mihai Cantemir. De vreo două decenii lumea îmi mai spune Budulai. Iar romii de la Soroca mă numesc în glumă „baronul” lor. Foarte puţini actori se bucură de o asemenea cinste. Tot timpul am fost mândru cu faptul că pot munci…

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului şi actorului Mihai Volontir?

– Un om se poate considera OM dacă are cinste, onoare şi demnitate.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Parcă toţi mă iubesc. N-am suferit de această durere a trădării. Dar, mai ştiu eu ce simte lumea pentru mine?

  1. Aţi avut în viaţă multe momente de care nu Vă place să Vă amintiţi?

– Sunt multe şi nu-mi place să-mi amintesc de ele.

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– În diferite etape am avut multe propuneri să-mi depun candidatura la alegerile parlamentare. Venea lumea din diferite raioane şi-mi zicea să fac acest lucru. La rugămintea cetăţenilor din raionul Făleşti am fost ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. Mai târziu n-am acceptat politica, consider că locul meu de muncă cel mai potrivit este scena sau platoul de filmare. Nu m-am implicat în politică, dar pretenţii faţă de guvernanţi totdeauna am avut. Ceream să-i susţină pe pensionari şi pe veteranii de război, pe invalizi şi profesori şi, odată şi odată, să se întoarcă cu faţa spre educaţie şi cultură.

  1. Ce Vă place şi ce nu Vă place în politica promovată de guvernanţii din Republica Moldova din ultimele decenii?

– Nu-mi place că în Parlamentul nostru de toate legislaturile au nimerit foarte mulţi oameni întâmplători, lipsiţi de o elementară înţelepciune omenească, absolut neiniţiaţi în munca de deputat şi în istoria neamului nostru.

  1. Cine, în opinia Dvs., ar putea scoate Republica Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Orice ţară poate prospera numai avănd în frunte patrioţi adevăraţi ai neamului, pentru care scopul principal în viaţă nu este banul.

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Desigur, cred în viitorul acestei ţări. Dar dacă ar da Domnul să scăpăm de aceşti politicieni, care nu ştiu ce vorbesc şi ce fac, poate aş ajunge şi eu la nişte zile bune pentru Republica Moldova.

  1. Două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei Republicii Moldova. Cine, în opinia Dvs., ar putea pune punct în aceste dispute?

– Încă în primul Parlament al R. Moldova am cerut să se facă ordine în ce priveşte denumirea limbii. Din păcate, o mare parte din membrii acelui parlament erau nişte politicieni porecliţi, nu înţelegeau multe lucruri şi nici nu doreau să pătrundă în esenţa lor. Şi atunci, şi acum o parte dintre politicienii noştri măsoară istoria, limba şi alte valori ale neamului cu arşinul lor strâmb, ei nu ştiu nici cine au fost şi nici cine sunt. Deşi cuvântul hotărâtor în aceste probleme trebuie să fie cel al specialiştilor în domeniu. Academia de Ştiinţe a Moldovei, savanţi de talie mondială s-au pronunţat univoc: în R. Moldova se vorbeşte limba română, istoria noastră este o parte inseparabilă a istoriei românilor. Din păcate, nişte politicieni de duzină, susţinuţi de către „eliberatori”, continuă să tulbure apele, inducând lumea în eroare…

  1. Câţi ani i-ar trebui Republicii Moldova ca să corespundă standardelor de integrare în Uniunea Europeană?

– Eu sunt foarte pesimist la acest capitol. Prea mult timp şi într-un mod foarte serios s-a lucrat la mancurtizarea, deznaţionalizarea moldovenilor. Din păcate, ai noştri au permis străinilor să le calce demnitatea în picioare. Sub pretextul că puterea sovietică i-a învăţat pe gratis, i-a tratat, i-a hrănit şi i-a îmbrăcat ieftin, mulţi dintre concetăţenii noştri continuă să rămână în prizonieratul trecutului. Atunci erau tineri şi le era bine. Acum au îmbătrânit, regulile de trai s-au schimbat şi lor le este rău. Aşa crede lumea, aşa cred politicienii susţinuţi de lumea noastră, care nu ştiu cum să iasă din situaţia ce s-a creat în ţară. Cei de la putere vorbesc de fel de fel de planuri şi strategii, dar în realitate, mi se pare, habar n-au pe ce lume trăiesc. Pentru a ajunge în UE, înainte de toate trebuie să ştim ferm cine suntem, ce vrem şi că apartenenţa la această comunitate trebuie s-o merităm…

  1. Una din problemele-cheie ale Republicii Moldova este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

– Pe timpuri, mulţi ruşi au preferat să se stabilească în Ţvetuşceaia Moldavia, încetul cu încetul ocupând toate poziţiile-cheie din republică. Astfel, Moscova şi-a format aici o coloană a cincea foarte puternică şi influentă. Problema ar dispărea dacă aceşti cetăţeni şi urmaşii lor, care de decenii se află pe pământul nostru, ar respecta poporul băştinaş, care le-a oferit, fără nici un fel de interdicţii, posibilitatea să se bucure de nişte condiţii de trai net superioare celor din ţara lor. Din păcate, timp de mai multe decenii, în loc ca cei veniţi să se acomodeze la condiţiile şi legile noastre, basarabenii au fost forţaţi să gândească altfel, să fie conduşi de venetici, să aplece capul în faţa oricui.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţadvs.

– Primul a fost atunci când regizorul Boris Harcenko mi-a permis să ies în scenă. Acel rol secundar m-a făcut să cred în propriile puteri actoriceşti. Al doilea moment crucial a fost invitaţia de a participa la crearea filmului Budulai. De fapt, momente de cumpănă au fost multe. Odată, noaptea, soţiei mele i s-a arătat în vis Iisus Hristos, care parcă cobora spre dânsa din ceruri. Ea îi întindea un pumn cu apă, dar Iisus a rostit un singur cuvânt: „Şurubul”. Dimineaţa, împreună cu nevasta ne-am aşezat în maşină şi am plecat într-un sat. La o cotitură volanul s-a blocat. După cum s-a dovedit ulterior, asta se întâmplase din cauza unui şurub de la puntea din faţă a maşinii. După acest caz n-am mai urcat la volan.

  1. Ce circumstanţe au jucat un rol hotărâtor în formarea familiei Volontir?

– Munca, dragostea reciprocă, răbdarea şi scopurile bine formulate. Cu viitoarea soţie am făcut cunoştinţă la teatrul din Bălţi. Am înregistrat căsătoria a doua zi de Crăciun, în 1960. Dar ne-am cununat mai târziu, în România.

  1. În ce domenii activează membrii familiei Dvs.?

– Nevasta mea, Eufrosinia, e şi ea actriţă. Toată viaţa am muncit împreună la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi. Fiica noastră, Stela, a crescut alături de noi, la teatru, mergând cu noi deseori şi în turnee. Acum este diplomat, lucrează la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Nepoţica noastră, Cătălina, este dragostea şi bucuria familiei.

  1. În momentele grele, pe cine V-aţi bizuit şi cine V-a ajutat cel mai mult?

– Îngerul meu păzitor este nevastă-mea, Eufrosinia Dobândă–Volontir, care are grijă de mine ca de un copil. Şi aşa a fost mereu. Întotdeauna ea a dus tot greul familiei noastre.

  1. Cu ce preferaţi să Vă ocupaţi în timpul liber?

– Nu prea am timp liber. Dar, în general, citesc dramaturgie, ascult muzică, iubesc mult natura. Dacă cineva mă invită să petrec în sânul naturii, nu pot refuza o asemenea propunere.

  1. Ce dorinţă neîmplinită aveţi?

– Am vrut să turnez un film artistic, Nebunul din Codrii Orheiului, care într-un fel să continue subiectul piesei Năpasta de I.L. Caragiale. Îl vedeam ca un film-bilanţ al întregii mele activităţi de creaţie. Împreună cu regizorul Nicolae Ghibu vreo cinci ani am tot bătut pragurile demnitarilor din Chişinău. Şi ministrul Culturii, şi preşedintele de la Moldcinema, şi alţii s-au jurat că ne vor susţine. A fost formată chiar şi o comisie guvernamentală. Filmul trebuia să apară pe ecrane încă în 2009. Dar, din ordinul nu ştiu cui, resursele preconizate au fost date pentru alt scenariu. Îmi pare rău, pentru că trebuia să fie un film bun, care să mângâie sufletele oamenilor, să-i ajute să depăşească unele metehne, să fie mai buni, să înţeleagă şi să preţuiască dragostea, limba, istoria, tradiţiile şi obiceiurile neamului.

  1. În familia Dvs., ce bucate şi băuturi sunt preferate?

– Mâncarea tradiţională: sărmăluţele, plăcintele, mai ales cele coapte de nevastă-mea. Dar ce învârtită cu brânză de oi şi ce copturi face ea!… Cred că nicio gospodină nu mai poate coace asemenea bunătăţi.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

– Mai întâi, să fie sănătoşi, să aibă în preajmă totdeauna oameni buni, capabili să-i ajute. Să citească presa periodică şi cărţi şi să se străduiască să le înţeleagă. Să studieze şi să cunoască istoria adevărată a neamului şi să apere valorile poporului nostru. Să nu se lase furaţi de lenevie, îngânfare, invidie, ură. Să aibă grijă în permanenţă de suflet şi să se bucure de orice zi trăită. Să-şi lucreze pământul, că e dat de Dumnezeu. Să creadă în viitorul Republicii Moldova şi să nu uite că sunt români…

 

Consemnare: Tudor Iaşcenco, Victor Sofroni

 

Artistul Mihai Volontir (9 martie 1934 – 15 sept. 2015)

 

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Ei au marcat Istoria Neamului! Discursul deputatului Mihai Volontir la sesiunea Sovietului Suprem din 28-31 august 1989

Debutul compozitorului Eugen Doga în muzica de film: „Se caută un paznic” (Moldova-Film, 1967)

Filmul „Dimitrie Cantemir” de Vlad Ioviţă, cu Mihai Volontir în rolul principal

Cinema de vacanţă// Mihai Volontir în filmul „Fii fericită, Iulia!” de Iacob Burghiu (1983)

 

Flacăra Film, PRIMUL cineCLIP: „Mihai Vodă Volontir. Cronica a trei secole de Istorie” – în 6.22 minute

În sec. XX, sfătosul Ion Creangă ne-a vorbit cu vocea Actorului Mihai Volontir (1986)

VIDEO// Mihai Vodă Volontir a plecat să se întâlnească în Ceruri cu eroul său drag, Dimitrie Vodă Cantemir

Acad. Gh. Duca, la Adio: „Drum lin, Mihai Vodă Volontir, spre Grădina Raiului pe care ai păzit-o în tinereţe”

 

Flacăra Film: Mihai Volontir şi Mihai Curagău au învins (cândva) moartea…

Muzica Neamului. Mihai Volontir: Rugă pentru Moldova (Grigore Vieru și Boris Polin)

Testament spiritual // Mesaje de unitate Naţională lăsate de Actorul Mihai Volontir

 

 

Sursa material: ziarul „Cuvântul”, Rezina / Tudor Iaşcenco

Sursa foto: Academia de Ştiinţe a Moldovei

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter