Ion Ungureanu: „Am mers de multe ori la Bucureşti cu problema Unirii, încă înainte de destrămarea URSS…”


Dragi prieteni şi admiratori ai Artistului şi patriotului Ion Ungureanu, plecat la cele veşnice în 28 ianuarie 2017, întru cinstirea sa ca personalitate a Neamului şi veşnică NEUITARE, vă îndemnăm să citiţi acest inspirat interviu al colegului Gheorghe Budeanu, cunoscut publicist şi scriitor din R. Moldova, realizat în anul 2015, aşa cum menţiona autorul însuşi într-o postare de-a sa pe FB, din 29 ianuarie 2017, întrebîndu-se cu multă durere: „Cu cine mai rămânem?”

Lumină din Lumină sufletului Omului Culturii şi Demnităţii Ion Ungureanu

 

„Trenul istoriei soseşte în gară şi trebuie să fim uniţi în vrerea noastră de a urca…”

 

 – Domnule Ion Ungureanu, moldovenii vor intra degrabă în sărbătorile auguste – Ziua Independenţei şi Limba noastră cea Română. Sunteţi una dintre personalităţile care reprezintă simbolul luptei noastre de eliberare naţională şi, totodată, reprezentaţi generaţia care a copilărit în România Mare. Lucrul acesta mă face, în prag de sărbători, să încep acest interviu cu o întrebare oarecum tradiţională: pe care evenimente le consideraţi istorice în lupta basarabenilor pentru Independenţă şi pentru dreptul de a vorbi limba maternă?

– Eu mă aflu la o vârstă când trebuie să fac anumite bilanţuri şi, fără să vreau, mă gândesc la ceea ce a reuşit să facă generaţia noastră, ce am reuşit să fac eu, ca parte din această generaţie. Unele lucruri mă bucură, pentru că am fost şi martor, şi participant la ele. Altele mă întristează, deoarece le consider nişte înfrângeri. De fapt, care este preţul viictoriilor noastre şi oare avem noi ce sărbători? Asta-i întrebarea!

Dacă-i vorba de trezirea naţională, să revenim la istoria noastră recentă şi să vedem cum sărbătorim noi la 27 martie evenimentul istoric din 1918 – Unirea Basarabiei cu Patria-mamă. A fost un moment de vârf în soarta noastră, dar a devenit el o sărbătoare naţională? Cine o sărbătoreşte? A intrat această sărbătoare în conştiinţa poporului, aşa cum se întâmplă în orice ţară care se respectă? Nu. Deci, e o sărbătoare pe care o avem şi nu o avem, e un fel de Fata Morgana. Nu mai vorbesc de faptul că-i o sărbătoare negată de acei care au venit peste noi ca „eliberatori”, iar noi îi răbdăm, de parcă suntem de acord cu faptul că ei ne-au „eliberat”. E ca şi cum la 1940 ruşii ne-au eliberat de noi înşine. Dacă înţelegem aceste lucruri, de ce nu facem o adevărată sărbătoare din ziua de 27 martie?

Cotropitorii ne-au viciat chiar şi sărbătorile. O „sărbătoare” era şi cea din 2 august 1940, când a fost formată RSS Moldovenească. Urmaşa acelei formaţiuni statale este Republica Moldova, independenţa căreia o vom sărbători degrabă, după cum spui. Păi, bine, fraţilor, dar cine ne-a constituit pe noi, ca stat în stânga Prutului? Stalin ne-a constituit ca stat, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov. Deci, părinţii istorici, adică întemeietorii republicii noastre, sunt nişte criminali. Cred că nicio ţară din lume nu ar admite ca la căpătâiul naşterii sale să stea nişte bandiţi istorici. „Eliberările” lor ne stau în gât. Nu le-aş dori ruşilor să ajungă ca cineva să-i „elibereze” pe ruşi de… ruşi, cum au procedat ei cu noi în 1940. E de învăţătură spusa biblică: nu face altuia ceea ce nu-ţi doreşti ţie.

– Şi totuşi, pe la 1989 se întâmpla miracolul trezirii noastre naţionale. Cum explicaţi acest lucru?

– Da, într-adevăr a fost un miracol ceea ce s-a întâmplat cu noi – „ne-am trezit din somn de moarte, ca voinicul din poveste”. Avem o istorie atât de năpăstuită, încât aici era programat să nu mai crească nimic. Mă refer, în cazul dat, nu la oameni, ci la conştiinţa omenească. Populaţia din regiune urma să fie un fel de fiinţe biologice, care n-au nici un trecut istoric… Dar iată că ne-am trezit din nimic, exact ca voinicul din poveste, cel despre care se vorbea în imnul nostru. Imnul era despre noi, căci noi ne-am trezit din somn de moarte. A avut loc miracolul învierii, dar el a fost ca o primăvară timpurie, când încă mai există pericolul îngheţurilor, ceea ce s-a şi întâmplat.

Această parte de pământ a trecut printr-o experienţă istorică fără asemănări. Noi am rămas în afara secolului XIX, care-i secolul afirmării naţiunilor, când italienii şi-au adunat provinciile şi a apărut Italia, nemţii şi-au strâns landurile şi şi-au creat statul german, românii şi-au unit principatele… Din păcate, atunci sentimentul de naţiune a trecut pe lângă basarabeni. Acest noroc l-am avut la începuturile secolului XX, când am scăpat de sub cizma rusească, dar numai timp de 22 de ani, după care iarăşi au tăbărât ruşii peste noi. Iată că abia acum, după obţinerea Independenţei, încercăm să ne regăsim sentimentul de reprezentanţi ai unei naţiuni. În timpul acesta, Occidentul, fără a înţelege ce se întâmplă cu noi, ne dă peste mână: nu umblaţi cu naţionalismul! Staţi, oameni buni, voi aţi făcut lucrul acesta încă în secolul XIX, aţi avut o dezvoltare istorică normală, lăsaţi-ne şi pe noi să devenim normali. Nu, îţi bagă doctina multiculturalismului. Păi, mai întâi daţi-ne voie să ne regăsim fiinţa naţională, să ştim cine suntem, să parcurgem drumul pe care nu l-am parcurs odată cu celelalte popoare.

Nu ştiu ce minte înţeleaptă ar trebui să aibă bucăţica asta de popor ca să facă faţă tuturor provocărilor istoriei. Din altă parte, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu îl pune la încercare pe acela în care are încredere. Şi tot acolo citim despre ciobanul care îşi lasă toată turma şi se duce după oiţa rătăcită. Dacă noi suntem oiţa rătăcită, înseamnă că Dumnezeu, Ciobanul, are grijă de noi.

– Da, domnule Ungureanu, dar o altă zicală, născută din experienţa poporului nostru, spune că Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune. Deci, e nevoie şi de efortul nostru pe această cale de regăsire?

– Vai, în sensul acesta, simt tot mai dureros lipsa unor colegi de-ai mei plecaţi înainte de vreme. Mi-e dor de Grigore Vieru, omul care avea o miraculoasă antenă a sufletului şi găsea formule tainice pentru a ne lumina cu har deosebit sufletele, pentru a ne ridica. S-a dus un Ion Vatamanu, stâncă de om mucalit, răbdător, de o rară frumuseţe spirituală. Pe când era parlamentar, prin felul său de a fi, de multe ori ştia să-i atragă de partea sa chiar şi pe agrarienii rătăciţi. Uite, nu mai avem oameni ca Ion Vatamanu şi, în lipsa lor, politicienii noştri se trag de piept, chiar dacă-s urcaţi în aceeaşi barcă. Clatină această barcă politică astfel, încât erau s-o răstoarne tocmai în pragul asocierii Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

Pe când România îşi aduna provinciile în secolul XIX, Titu Maiorescu a avertizat clasa politică: „România a pierdut dreptul de a mai comite greşeli nepedepsite”. E un diagnostic şi la ceea ce se întâmplă azi în stânga Prutului: noi, basarabenii, nu mai avem dreptul să comitem greşeli nepedepsite. Până acum, se mai găseau nişte scuze, dar de acum încolo vom fi pedepsiţi pentru cea mai mică greşeală, inclusiv clasa politică, oameni de cultură, intelectualitatea, preoţimea.

– Cum explicaţi faptul că societatea moldovenească continuă să-i suporte pe trădătorii de neam?

Marea Adunare Naţională de la Chişinău a fost una dintre cele mai frumoase pagini din istoria noastră, care poate sta alături de adunarea de la Alba Iulia. Noi, basarabenii, eram atunci cei mai buni români. Dar uite că noi nu ştim a ne păstra simţul demnităţii.

În timpul sovietic, eu am fost de câteva ori în Ţările Baltice. Acolo m-a uimit sentimentul de demnitate manifestat în diferite straturi ale societăţii. Toţi îşi cunoşteau istoria, ştiau că au fost ocupaţi, nu acceptau propaganda sovietică. La noi, chiar şi azi mulţi nu-şi pot găsi identitatea, alţii şi-o vând, iar noi îi tratăm cu „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac…”. Nu-s de acord! Cozile noastre de topor ştiu ce fac! Un Dodon ştie ce face, de ce să fie iertat? Dacă ar şti că nu poate avea iertare, poate s-ar opri din mârşăvenii. Am făcut din această zicere populară un fel de alibi pentru toţi ticăloşii. Trebuie să ne lămurim, căci, în anumite situaţii, noi nici nu intrăm în canoanele biblice. Cum să nu-ţi pui mâinile în cap atunci când vezi că o Zinaida Greceanâi, fiică de deportat, colaborează şi stă alături de călăii tatălui ei? Oare asemenea politiceni sau cei care îi aleg sunt cu mintea întreagă? Vai, prea multă lume care nu are mintea întreagă într-un spaţiu atât de mic, precum Republica Moldova…

Diferenţa dintre estonieni, bunăoară, şi noi, este că noi am pierdut simţul pericolului. Dintr-un anumit punct de vedere, noi suntem amputaţi de anumite sentimente care ne-ar ajuta să ne orientăm. E ca şi cum ai vorbi cu un surd despre muzică sau cu un orb despre pictură. Sistemul sovietic a distrus anume demnitatea omului şi respectul faţă de valorile umane. Pe lângă simţul pericolului, am pierdut şi simţul orientării.

– Chiar să fie totul pierdut, domnule Ungureanu?

– Nu! Mai există ceva care ne aminteşte de stoinicia noastră, precum au fost cei care s-au ridicat să apere demnitatea noastră în războiul de la Nistru. Ca şi revolta tinerească din 7 aprilie 2009. Ei reprezintă sarea pământului nostru, ci nu „ai noştri tineri care la Paris învaţă” şi care ne reproşează în stil modernist: „Mai lăsaţi-o, domnilor, cu patriotismul ăsta deşănţat, căci trăim alte timpuri…”. O fi, dar vedeţi că neprietenii noştri, neobarbarii, vor să ne arunce iarăşi în peşteră, în caverne, şi anume ei se bucură atunci când văd că patriotismul la noi e luat în bătaie de joc.

 

Ion Ungureanu la monument Stefan cel Mare-captura video Vadim Sterbate-30 ian 2017

Ex-ministrul Culturii si Cultelor, Ion Ungureanu, în preajma voievodului Stefan cel Mare si Sfînt, monument pe care l-a readus la locul său istoric de Ziua Limbii Române – 31 August 1990. Captură video de Vadim Șterbate, Prime TV

 

– Credeţi că o victorie a ucrainenilor în actualul lor război împotriva aceluiaşi cotropitor – Rusia – va influenţa pozitiv independenţa Republicii Moldova? Oare trăim timpuri în care trebuie să învăţăm demnitatea de la ucraineni?

– Când Rusia ne ataca la Nistru în 1992, o parte din ucraineni au ajutat-o, n-au avut un comportament creştinesc faţă de tragedia noastră, le permiteau tuturor lepădăturilor din Rusia să ajungă la Nistru şi iată că Dumnezeu nu bate cu băţul, dar noi îi susţinem pe vecinii noştri acum, pentru că ştim cu ce canalii se confruntă. Aceeaşi scursură rusească a tăbărât peste capul lor. Din cauza Imperiului Minciunii răsună azi tunurile, sunt doborâte avioane, se bombardează oraşe… Argumentul ruşilor este tancul. Ei cu tancul vor să-i impună pe ucraineni, aşa cum ne-au impus şi pe noi, să le vorbească limba. Cred că războiul cu Ucraina este cea mai ruşinoasă pagină din istoria Rusiei moderne. Sigur că o Ucraină independentă va favoriza şi independenţa noastră faţă de Rusia.

Iată că şi pe ucraineni Rusia îi tratează cu dispreţ şi cruzime. În timpul războiului de la Nistru, Moscova ne-a tăiat şi gazul. Atunci spuneam: „Dacă ar putea, Rusia ne-ar tăia şi aerul”. De la aceştia să nu aştepţi milă. Asta e adevărata faţă a celor care conduc Rusia. Soljeniţân scria că, timp de trei sute de ani, Rusia este condusă de oameni care urăsc această ţară. Cum să aştepţi respect de la acel care îşi urăşte propriul popor? El te dispreţuieşte, se uită la tine ca elefantul la un şoricel. Acest Dmitri Rogozin, care ne tratează cu un dispreţ afişat, este el oare un om normal? Ce rău i-a pricinuit lui această năpăstuită Moldovă? Tragedia e că există foarte mulţi Rogozini în acea parte de lume, ba şi unii infiltraţi printre băştinaşii noştri.

La începutul anilor ’90, am participat la Istanbul la o întâlnire cu ministrii culturii din ţările riverane Mării Negre. După întrunire, pe la sfârşit de recepţie, îl văd pe ambasadorul rus amărât cum nu se mai poate, cu un pahar de wiski în mână. Mă apropii şi-l întreb ce s-a întâmplat. „Ei…, zice, mai rău nu poate fi”. „La ce vă referiţi?”, insist eu. „De noi nu se mai teme nimeni, adaugă el cu mare regret. Înainte, toţi se temeau de Uniunea Sovietică, iar acum de Rusia nu se mai teme ni-meni…”. „În schimb, Rusia a început să fie respectată”, nu mă las eu. „De Rusia terbuie să se teamă! În primul rând!”. Să te ferească sfânul! Asta-i filozofia lor: nu respect, ci frică trebuie să ai faţă de Rusia, ca faţă de un dinozaur istoric. Dar să sperăm că lucrurile se vor schimba şi la ei…

– Domnule Ungureanu, această Rusie nu-şi stăpâneşte ambiţiile imperiale chiar şi în cazul izolării ei de către lumea civilizată în legătură cu acţiunile criminale pe care le-a declanşat împotriva Ucrainei. Continuă să subvenţioneze destabilizarea situaţiei şi în Republica Moldova, inclusiv prin intermediul Bisericii. Mai ales preotul Marchel de la Bălţi este foarte activ şi foarte agresiv ca reprezentant al coloanei a cincea. În ultimul timp, a participat la câteva întruniri ascunse, cu tentă antinaţională, alături de activişti proruşi precum Garbuz, Formuzal, Plugaru… Unii îi spun antihrist cu crucea în mână. Oare situaţia în care ne aflăm nu e şi din cauza că Biserica noastră continuă să rămână în stăpânirea Patriarhei ruse?

– Comportamentul preoţimii, în genere, reprezintă cea mai nefastă supriză a istoriei recente. Ea nu-i cu poporul, iar dacă nu-i, în situaţia noastră este împotriva poporului. Preoţii promoscoviţi ne trag înapoi în „robia egipteană”. Patriarhul Bisericii ruse vine şi-l decorează pe liderul separatist de la Tiraspol. Pentru ce? Pentru că a vărsat sângele nostru, ca să rămânem robii lor? Nimeni nu a îndrăznit să-i spună Patriarhului Kiril că istoria Bisericii noastre nu începe la 1812, când ei ne-au rupt de la matca ţării, ci cu mult mai înainte. Nu, Kiril, secondat de Vladimir al nostru, declară că „Biserica moldovenească a apărut acum 200 de ani”, de parcă mai înainte noi nu am avut Mitropoliile noastre şi bisericile noastre. Anume pentru faptul că admitem asemenea lucruri suntem trataţi fără respect. Am întrebat nişte preoţi: „Chiar nu cunoaşteţi voi canonul 8 al Sinodului 3 ecumenic? Iată ce se spune acolo: „Îndatorirea Bisericii unei naţiuni este de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam”. A noastră e supusă azi Rusiei, deci – altui neam. Moscova îşi realizează scopurile hrăpăreţe inclusiv prin intermediul Patriarhiei ruse. Iată de ce trebuie să revenim la Biserica-mamă, la Patriarhia Română, aşa cum prevede Sfânta Scriptură.

– Deci, noi am putea sărbători cu adevărat Limba Română şi Independenţa noastră numai în cazul Unirii cu România? De ce nu aţi făcut să se producă Unirea îndată după destrămarea URSS, căci eraţi atunci unul dintre fruntaşii Eliberării Naţionale?

– Vai, dragă Gheorghe, am mers de foarte multe ori la Bucureşti cu această problemă, încă înainte de destrămarea URSS. Obţinusem o încredere deosebită şi din partea Ambasadorului Statelor Unite în URSS.

Preşedintele României de atunci înţelegea necesitatea Unirii, dar l-a reţinut teama de destrămare a României, precum s-a întâmplat în cazul Iugoslaviei. Să ne amintim de evenimentele de la Târgu-Mureş… Tot cu gândul la Unire, i-am întrebat şi pe americani: de ce, cu referire la Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, se vorbeşte numai de ţările baltice, dar nu şi de Basarabia? Mi-au explicat că SUA niciodată n-a recunoscut alipirea ţărilor baltice la URSS, pentru că ele erau state aparte. Basarabia era o parte din România şi problema urma să fie rezolvată de două ţări – România şi URSS. Am insistat: dar dacă vrem să ne unim cu România? „E problema voastră, a voastră cu URSS-ul”. „Dar dacă ne declarăm independenţa şi, atunci când vom dori să ne unim cu România, Rusia va veni peste noi cu tancurile?”, mai întreb eu. „Atunci, SUA va lua o poziţie ca şi în cazul balticilor, deoarece Moldova va fi un stat independent”. Ion Iliescu a susţinut varianta, spunând că România va fi primul stat care va recunoaşte independenţa Republicii Moldova – ceea ce s-a şi întâmplat

Dar Rusia cunoştea soarta noastră politică în plan internaţional şi, chiar în ziua când Mircea Snegur a mers la New York să semneze documentele de aderare a Republicii Moldova la ONU, a declanşat războiul de pe Nistru. Rusia ştia că, devenind stat independent, am putea mai uşor să ne unim cu România şi îndată ne-a creat problemele separatiste, după care a susţinut forţele politice agrariene, apoi cele comuniste, găgăuzii şi tot aşa…

– Domnule Ungureanu, lumea noastră a mers în Europa, totodată – o fi înţeles politica Rusiei în regiune, generaţia Independenţei este azi inima societăţii şi s-ar putea întâmpla ca la alegerile din toamnă să avem surprize plăcute. Or, la un sfert de secol de la obţinerea dreptului la Limba Română, ar fi chiar diabolic să revină în avanscenă saltinbaci cu „limba moldovenească”. Mai sunteţi un pesimist?

– Sigur că alegerile din toamnă sunt un examen extrem de important pentru noi. Dacă clasa noastră politică… Of, Doamne, care clasă politică? Un Diacov, aliat cu un Marian Lupu, care îl face pe mortul în păpuşoi în problema limbii? La înmormântarea lui Grigore Vieru, i-am zis: „Domnule Lupu, văd că vă doare plecarea tragică poetului, dar el a lăsat prin testament rugămintea să corectăm denumirea limbii noastre”. A tresărit: „Este o problemă care ne depăşeşte, una politică…”. De altă parte, Ghimpu nu are ochi să-i vadă pe colegii săi din PLR, datorită cărora, de fapt, ne-am apropiat de Uniunea Europeană. Suntem într-o barcă în care trebuie să vâslim foarte uniţi, sincronizat, dar noi o clătinăm, cu riscul să o răsturnăm. Toţi, cui nu-i este lene, îl fac cu ou şi cu oţet pe Filat. Dar fără el nu era nici Alianţa, nici Coaliţia proeuropeană. Cu toate poticnelele, partidul creat de Filat constituie cel mai important segment al Coaliţiei proeuropene. E greu de apreciat cine are dreptate în actualele certuri politice, dar staţi, măi,oameni buni, să trecem podul şi după aceea puteţi să vă trageţi de păr cât doriţi. În caz contrar, ce o să le spunem alegătorilor? Oare nu astfel se urmăreşte a curăţi drumul pentru comunişti şi alte forţe antinaţionale? E atât de clar lucrul acesta încât pe mine mă miră orbirea şi încrâncenarea unora. Ne mai dă o speranţă apariţia unor personalităţi de talia prim-ministrului Iurie Leancă, om cu gândire echilibrată, cu verticalitate şi reputaţie impecabilă. Dar, totuşi, mă tem să nu ajungem iarăşi într-o ruşine naţională, căci aşa s-a întâmplat după mai multe victorii naţionale. Atunci, Europa chiar o să zică „Cu cine ne-am legat? Cui am dat noi crezare?” şi n-o să vrea să mai audă de noi cât îi hăul şi pârăul. Se apropie un moment istoric, iar trenul istoriei nu are obiceiul să-i aştepte pe cei întârziaţi. Dacă ai întârzit, gata, ai şi rămas. Iată de ce este nevoie să sincronizăm toate forţele şi să-i încurajăm pe liderii politici, pe cei, scuzaţi-mă, cu scaun la cap. Trenul istoriei soseşte în gară şi, dacă n-o să fim uniţi în vrerea noastră de a urca, el va pleca fără noi. Şi de data aceasta vina de a ajunge în groapa istoriei ne va aparţine în întregime doar nouă.

 

Gheorghe Budeanu,

publicist, scriitor

interviu realizat în anul 2015

 

Ion Ungureanu foto de la funeralii Biserica Sf Teodora-foto Vasile Soimaru-31 ian 2017

Privegherea nou-adormitului Ion Ungureanu, Biserica Sf. Teodora de la Sihla, Chișinău, 31 ian. 2017, foto de Vasile Șoimaru

 

 

Sursa material: Gheorghe Budeanu

Sursa foto: Gheorghe Budeanu / Vadim Şterbate / Vasile Şoimaru

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Dă-i un răspuns lui Flacăra TV | 27 martie, Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-mamă (1918), declarată Sărbătoare Națională în România Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter