INTERVIU// Stela Popescu: „Vreau să fac teatru până în ultima zi a vieţii mele!”


In Memoriam Stela Popescu (21 decembrie 1935 – 23 noiembrie 2017). Dialog din arhiva publicației regionale „Cuvântul” de la Rezina, R. Moldova, anul 2014.

Cunoscuta actriţă de teatru şi cinema din România, Stela Popescu, născută în satul Slobozia-Hodorogea, comuna Bieşti, Orhei, mai are o dorinţă: să-şi viziteze baştina. Mama ei, Valentina, era originară din Chiperceni, iar tatăl, Vasile Popescu – din Chiştelniţa, acelaşi judeţ Orhei. Ambii au fost învăţători de profesie. Când au venit sovieticii, tatăl a fost arestat şi dus într-un lagăr, iar mama, împreună cu Stela, s-au refugiat în România.

Stela Popescu s-a născut la 21 decembrie 1935 în satul Slobozia-Hodorogea, comuna Bieşti, judeţul Orhei. A absolvit în 1960 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, fiind repartizată la Teatrul din Braşov, unde avea să susţină circa 400 de spectacole pe an. Din 1963 până în 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, apoi se angajează la Teatrul de Comedie, continuând şi colaborarea cu Radioteleviziunea Română (din 1963 până în prezent). Dar în 1993 revine la Teatrul „Constantin Tănase”, unde slujeşte cu fidelitate împreună cu soţul ei, Mihai-Puiu Maximilian, descendent dintr-o prestigioasă familie de intelectuali, ctitori ai teatrului de revistă românesc. Stela Popescu, de asemeni, s-a produs în peste 25 de filme.

  1. Doamnă Stela Popescu! Ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea acasă”?

– „Acasă” pentru mine înseamnă copilăria care, la un moment a fost curmată în mod oribil. Adică până la 5 ani am avut o copilărie foarte frumoasă. Dar fericirea şi liniştea noastră s-au spulberat în iunie 1940, când ruşii au invadat Basarabia. Toţi intelectualii, bărbaţi, au fost împuşcaţi, întemniţaţi în închisori, deportaţi în Siberia – tata era printre ei. Peste noapte, limba română a trebuit să fie uitată complet şi înlocuită cu rusa. A fost oribil!

„Acasă” mai semnifică şi baştina, adică satul Slobozia-Hodoroja, unde în februarie 1944 le-am lăsat pe bunica şi cele 5 surori ale mamei. Am revăzut-o pe bunica şi toate rudele de la Slobozia-Hodoroja în 1959, când reveneam dintr-o călătorie la Moscova, tata m-a dus la ele. Mama a avut 7 surori, una din ele a mers cu noi în România.

După spectacole prin ţară s-au apropiat de mine pământeni de-ai noştri de la Chiştelniţa, satul de baştină al tatei, unde şi acum trăiesc mai mulţi Popeşti şi care-mi spuneau că neamul nostru de acolo a dat lumii o mulţime de notorietăţi. Chiştelniţenii sunt un sat cu un spirit deosebit al umorului. De acolo, cred, ni se trag nu numai originea, dar şi modul nostru de a fi.

  1. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Cred că mama. Eu nu am simţit această dezrădăcinare oribilă or, eram prea mică: dar mama era tare ca fierul – putea râde şi plânge în acelaşi timp. Nu am auzit-o tânguindu-se niciodată. Mama mea, care era învăţătoare, memora noaptea lecţia în ruseşte şi a doua zi o preda copiilor. Mama nu mi-a explicat nimic ce s-a întâmplat atunci cu tata. Nici n-a încercat să-mi inducă ideea asta dramatică: „Vai, ce nenorocire, nu-l mai avem pe tata!”, ci „Gata, facem, dregem!”. Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. Asta era situaţia, nu aveai încotro. Peste doi ani după venirea în România au încercat să ne întoarcă înapoi în Basarabia. Mama atunci încheie o căsătorie de convenţie cu Nicolae Muscan, un om cumsecade, angajat la CFR, astfel am evitat Siberia pentru a doua oară. Ai mei au decis atunci să plece la Braşov. Ardealul o ducea mult mai bine. Şi să vedeţi… Mama, care era învăţătoare, a construit o casă. Şi a închiriat alături un teren de 40 de ari. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, cartofi… Creştea raţe, creştea porc. Se odihnea 20 de minute după ce se întorcea de la şcoală şi apoi se apuca de muncă, în curte. La noi, în Basarabia, nu exista aşa ceva. Făcea cârnaţi, punea carnea în untură. Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Aveam o ladă mare pe care o umplea cu pesmeţi. Nu ne-a lipsit pâinea niciodată. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nici o mâncare n-are gust fără o bucăţică de pâine.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Tata se trăgea dintr-o familie răzăşească de la Chiştelniţa, el fiind cel mai mic dintre cei patru fraţi. A fost director de şcoală la Slobozia-Hodoroja, unde de fapt lucrau doar el şi mama. Ulterior ruşii l-au mutat cu lucrul director de şcoală la Teleneşti, de unde l-au arestat. L-au luat de la noi când eu aveam cinci ani, dar l-am văzut la 22. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte. Dar basarabenii cândva nu vorbeau ruseşte, dragii mei! Poate undeva jos, la Cetatea Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuţi, unde erau influenţaţi de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Orheiului, nu ştiam ruseşte o vorbă. Dacă aveai treabă undeva la poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte. După câţiva ani, toată lumea vorbea ruseşte, n-avea încotro.

Toţi aceşti ani l-am crezut pe tata mort, or el aşa şi nu a mai putut comunica cu noi. Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile erau adunate şi arse de către conducerea lagărului. Îmi povestea tata că, până şi-au construit barăci, făceau seara un foc mare şi se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuţitul în altu’ ca să se apropie de foc, altu’ îngheţa la marginea cercului… A fost eliberat în 1958. La Drochia a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Nici noi în România pe atunci nu aveam voie să ne ducem în vizită acolo, decât prin excursii. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stau trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd pe el, dar şi pe bunica de la Slobozia-Hodoroja. Începând cu 1975, timp de doi ani am dus o bătălie crâncenă cu hârţoage către Marea Adunare Naţională la Bucureşti şi Sovietul Suprem de la Moscova. În 1977 l-am adus la Bucureşti, astfel după 37 de ani am reîntregit cuplul Vasile şi Valentina Popescu. Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital. Dar mai întâi a trecut la cele veşnice mama la vârsta de 83 de ani…

  1. Ce lucruri Vă amintesc cel mai des de casa părintească?

– Cu regret nu am avut ce păstra. Atunci, în februarie 1944, mama avea un geamantan unde erau două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era ’44, război… Să pleci cu un copil în braţe! Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie de 28 de ani! Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

– Am fost cu spectacole prin Chişinău. Îmi place capitala Basarabiei, frumoasă în orice anotimp. Mai pot înţelege de ce o parte din lume mai tânjeşte după timpurile trecute, or, ruşii au dorit să vă dezrădăcineze complet de tot ce e românesc. Dar nu s-a întâmplat, pentru că este Dumnezeu în ceruri.

  1. Există vreun moment anume în viaţa Dumneavoastră în care, dacă ar fi posibil, V-aţi întoarce şi aţi proceda altfel?

– Nu chiar. Eu am avut o viaţă destul de logică, fără excese. Lumea crede că eu sunt ambiţioasă, dar eu am luat ce mi-a oferit viaţa şi cam atât. Dar, am avut noroc de un soţ foarte bun, care să scrie foarte bine, am fost extrem de serioasă la lucru, extrem de disciplinată, nu am întârziat niciodată la muncă. Nu m-am zbătut pentru un repertoriu de categoria zero, asta-mi reproşez! Eu am mers pe partea mai uşoară pentru mine, am acceptat să fac teatru de revistă, dar să ştiţi că sunt actori mari care nu pot face asta, nu se pot acomoda, se sperie. Pare uşor, dar puţini pot face faţă nebuniei teatrului de revistă. Apropo, am descoperit scena şi aprecierea publicului înainte de a intra la facultate. Prima dată am picat cu brio, eram o fată mai grăsuţă, de la ţară, poate nici nu eram atât de pregătită… nu ştiu, cert este că am căzut. Apoi am intrat într-un ansamblu care făcea teatru de armată, pentru grăniceri, unde m-am pregătit temeinic. Doi ani am jucat pe toate graniţele României. Apoi am intrat la Institut. Am trăit la Braşov, un oraş în care teatrul era foarte bun, într-o efervescenţă extraordinară, cu actori şi regizori foarte buni. Mergeam des la spectacole încă din liceu şi aşa m-am îndrăgostit de teatru. Vali Voiculescu, Marius Pepino, actori foarte buni, în concurenţă cu teatrul din Sibiu unde, de asemenea, trupa era fantastică. Ambianţa din oraşul meu, deci, m-a setat pentru scenă.

  1. Ce V-a marcat, într-un fel, adolescenţa şi tinereţea?

– Cred că cel mai mult m-a marcat faptul că l-am revăzut la 22 de ani pe tata în gară la Chişinău. Am întrebat-o pe mama: „Cum o să-l recunosc?”. „O să-l cunoşti, că e tata”, mi-a răspuns. Eu ştiam că tata era un bărbat plinuţ, lătuţ în spate. Şi când am coborât în gară am văzut un om slab şi cu o faţă boţită, boţită toată. Nu-i plăcea să-şi aducă aminte despre viaţa în lagăr: scria despre istoria românilor în loc să scrie despre ce-a pătimit.

Nu am să uit cum a fost primirea în România, când am venit aici cu mama în februarie 1944. Remarc, că atunci mareşalul Ion Antonescu a emis un decret care garanta pentru refugiaţii din Basarabia salariu şi casă. Am ajuns mai întâi lângă Sibiu, la Slimnic, un sat de saşi. Cam la o lună de la venirea noastră, săsoaica la care stăteam a tăiat porcul. Şi mama i-a zis: „Vinde-mi şi mie vreo două kilograme de carne”. Şi i-a răspuns: „N-am carne de vânzare. De ce n-ai stat la tine acasă? Nu te-am rugat eu să vii aici”. Mama i-a spus: „Să nu dea Dumnezeu să afli de ce am plecat de acasă!”. Măi, copii, şi n-a trecut o lună şi jumătate şi au venit ruşii. Şi au luat toţi tinerii din sat de la 17 ani în sus! I-au adunat la şcoală, ca pe nişte recruţi, şi i-au dus direct în Donbas, la extras cărbuni. Săsoaica avea două fete superbe. I le-au luat pe amândouă. Cine plângea apoi pe umărul mamei şi-şi cerea iertare!? Doamne, a fost o tragedie îngrozitoare!

  1. Ce calităţi trebuie să posede un om, ca să devină prietenul Dvs.?

– Să fie om cumsecade, bun profesionist.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Cred că da, dar am muncit şi am alergat mult. Am o meserie în care se aleargă mult. Suşele româneşti, adică acele spectacole „de probă”, făcute cu marii actori ai României – Amza Pellea, Toma Caragiu, Ştefan Bănică, Alexandru Arşinel, Margareta Pâslaru, se făceau peste tot prin ţară, pentru că salariile erau foarte mici. Ca să ne fie bine, trebuia să jucăm şi câte trei spectacole în aceeaşi zi şi mai mereu eram pe drumuri – cu trenul, cu maşina, chiar şi cu căruţa, apropo de vorba maică-mii. Lucram şase zile din şapte, în fiecare zi în afară de luni. De rareori prindeam câte o zi liberă. Şi, în loc să mă relaxez, plecam la Cluj, Timişoara, prin tot felul de săli de prin ţară, şi jucam aceste suşe. Şi lumea venea mai des la teatru decât se întâmplă astăzi, când avem trei, cel mult patru spectacole pe săptămână. De ce s-au schimbat lucrurile? Viaţa e grea, iar oamenii, preocupaţi de ziua de mâine, au mai puţină disponibilitate de a veni la teatru. Apoi, mai este şi televiziunea, pe care lumea o alege de multe ori în detrimentul culturii, pentru că este cel mai ieftin mijloc de divertisment. Oamenii aproape că au uitat că există acest mod de a-şi înfrumuseţa viaţa, sufletul, mintea. Pe vremuri erau spectacole de calitate, astăzi actorii spun bancuri, divertisment de o calitate îndoielnică. A pătruns un soi de amatorism, cras, în ideea că aşa se face comedia spontană. Nu oricine poate spune lucruri spontan şi lumea să râdă. Poate Florin Piersic să reuşească, restul… Am să vă spun o întâmplare. Pe vremuri, a scris Puiu (Maximilian – n.r.) un text pentru Ştefan Bănică, seniorul bineînţeles. L-a citit, n-a simţit că i se potriveşte şi i l-a dat lui Toma Caragiu. „Citeşte-l tu, Toma, să vedem cum dă la public!” Şi Toma i-a răspuns: „Nu, ăsta trebuie mai întâi gândit şi abia după spus publicului”. Dacă şi Toma Caragiu, care era genial, a spus asta, acum ne trezim că oricine acceptă orice, iar publicul nu râde decât la porcării. Porcăriile stârnesc pe oricine să râdă, dar ele sunt o miză greşită în divertisment. Oamenii râd la porcării pe sistem nervos, e un soi de declanşare nervoasă.

  1. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

– În afară de mama nu m-a ajutat nimeni. Dacă nu aş fi reuşit în actorie, aş fi făcut altceva, nu m-aş fi încăpăţânat. Aş fi făcut design, costume de teatru. Aş face 1000 de lucruri, păcat că viaţa e scurtă.

  1. De ce aţi ales anume actoria şi Facultatea de Teatru?

– Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1953, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, aveam părul vraişte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani. Aşadar, am căzut la facultate. Atunci era o lege: dacă picai la proba practică – la actorie, la desen – aveai posibilitatea de a merge la altă facultate fără examen, însă numai acolo unde erau locuri libere. Păi unde erau locuri libere? La Facultatea de Limbă Rusă! Am stat acolo un an şi jumătate, după care am plecat la teatrul MAI.

  1. Aveţi vreun personaj a cărei poveste V-ar fi plăcut s-o trăiţi în viaţa reală?

– Mie îmi place să fac roluri de compoziţie, nu-mi place să joc femei frumoase. Am preferat-o încă din studenţie pe Chiriţa în locul Andromahăi şi aşa am ales de-a lungul carierei mele, timp de peste 55 de ani. Îmi place viaţa mea, am avut mare noroc, în ciuda greutăţilor cu care s-au confruntat ai mei, a pierderilor, am avut şansa să câştig din ceea ce iubesc cel mai mult. Vreau să fac teatru până în ultima zi a vieţii mele! Îmi place, deci, personajul Stela Popescu!

  1. Care-i cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

– Să văd Slobozia-Hodoroja! Apropo, trebuie să vă spun că am avut şansa să revin în Basarabia după ce l-am întâlnit pe tata. Mi-am zis atunci – vin la Chişinău, mă angajez într-un teatru, îl aduc pe tata lângă mine. Dar s-a împotrivit mama: fato, ştii ce gloduri sunt pe acolo, în Basarabia!? Dar nu asta m-a făcut să mă dezic. Nu m-aş fi încumetat niciodată s-o las pe mama după atâtea peripeţii trăite împreună.

  1. Două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R.Moldova. Cine, credeţi, ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Aci în România se miră de ce mulţi basarabeni stâlcesc aşa de tare limba română. Dar ce erau să facă săracii, dacă zeci de ani au fost impuşi chiar să urască tot ce e românesc, inclusiv limba lor? I-au mai învăţat să fie şi turnători şi să aibă un avantaj din asta. Iată două lucruri groaznice care au făcut ruşii în Basarabia! Slavă Domnului, aici a licărit chiar şi în cele mai vitregi timpuri spiritul românesc. În ce priveşte denumirea limbii, cred că savanţii, oamenii de cultură trebuie să-şi spună cuvântul faţă de această problemă.

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului şi omului de cultură Stela Popescu, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Cel dintâi principiu e să ne iubim aproapele. E o mare plăcere când te cunoaşte lumea, dar e şi un dezavantaj, pentru că trebuie să fii foarte atent la ceea ce faci, să ai grijă ce vorbeşti, cum te porţi. Nu ai voie să faci orice când eşti de atâta timp în văzul oamenilor. Astfel îi dezamăgeşti. Chiar dacă te doare măseaua şi te opreşte un om pe stradă, nu ai voie să-l repezi.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Niciodată!

  1. În opinia Dvs., ce-i trebuie unui om ca să fie fericit?

– Trebuie să ai norocul să faci ceea ce-ţi place. Atunci viaţa este mai uşoară, nici nu simţi efortul pe care trebuie să-l depui, nu simţi oboseala. Soţul meu câteodată se enerva, mă întreba cum de nu sunt obosită după o săptămână în care jucam şapte-opt spectacole în Bucureşti şi alte două-trei în provincie. Dar, pasiunea e cea mai mare forţă care poate călăuzi un om. Am călătorit cu trenuri cu gheaţă la ferestre, am jucat în săli unde spectatorii aveau cojoacele pe ei, dar eu n-am urcat pe scenă cu cojocul pe mine! Când vedeam lumea stup acolo, oameni fericiţi, cum dracu’ să nu mă bucur?! Am muncit, am îndurat, dar am ştiut întotdeauna pentru ce.

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Am făcut, de fapt, politică culturală, nu ne-am dezbrăcat în pielea goală ca acum. Politica este pentru lupii de sus, care ştiu să se bată pentru o halcă de carne, dar este un zid de nepătruns pentru intelectuali. Am cunoscut un asemenea intelectual în politică – pe Corneliu Coposu, tatăl-fondator al PNŢCD-ului, care a stat 18 ani la puşcărie, un Nelson Mandela românesc. Toată ura s-a lăsat peste el, or, românul care se lasă greu informat şi uşor manipulat l-a huiduit fără milă. Doar după moarte l-au cunoscut că a fost un politician şi intelectual cu verticalitate. Cu regret, a pupa moaştele ignorând omul valoros încă în viaţă e un obicei urât, greu de curmat în societatea românească.

  1. Ce apreciaţi şi ce nu vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău în ultimele decenii?

– Aveţi destule momente demne de pana lui Caragiale şi în politica de la Chişinău! Dar se manifestă mulţi politicieni tineri, care trezesc simpatia…

  1. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Cred că intrarea în UE, cred că mai rău decât a fost până acum, cu siguranţă nu mai poate fi.

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Totul depinde de faptul pe cine veţi alege să vă conducă.

  1. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea cuplului Stela Popescu – Mihai-Puiu Maximilian?

– Puiu era un personaj special, fin, deştept, tăcut, era impresionant. Şi am simţit că ori suntem împreună cu totul, ori nu suntem. Aşa mi-am părăsit primul soţ. Nu am luat nimic de acasă, doar schimburile şi fardurile. Mama a fost foarte supărată, i-a scris tatei aflat deja la Drochia: „Măi Vasile, scriei fetei noastre: a lepădat un bărbat sadea şi a luat pe unul mititel!” Răspunsul tatei a fost unul pe măsură: „şi Ştefan cel Mare a fost mic la stat, dar mare la fapte!”. Am avut un bărbat foarte înţelept. Între noi nu au existat gelozii, el era un om superior, nu avea temeri stupide, orgolii prosteşti, avea încredere în mine. A trecut la cele veşnice în 1998 după ce a suferit un cancer la esofag. A fost o mare pierdere, lipsa lui o voi simţi întotdeauna.

  1. Cu ce se ocupă fiica Dumneavoastră?

– Doina Maximilian este de fapt fiica lui Ion Maximilian, fratele lui Puiu. Am înfiat-o după ce Ion a trecut fulgerător la cele veşnice de tânăr. Fiică-mea e un copil excepţional. Era iniţial timidă, ceea ce ne îngrijora. Dar după ce a terminat liceul a dat examen la trei facultăţi şi a intrat la toate: filozofie, politologie şi cinematografie-regie de film. Atunci mi-am dat seama că avem de-a face cu un copil special. Un pic ne-am speriat când Doina s-a hotărât pentru cinematografie-regie de film, or, regia de film este o încercare foarte grea: cere autoritate, precizie, e enorm de greu pentru o femeie să dirijeze o echipă de filmare. Ei bine, trebuie să vă spun că a luat numai premii. Acum sunt bunică, Doina are o fetiţă extraordinară, pe care o vedem destul de des fiindcă trăim aproape.

  1. Cum preferaţi să Vă petreceţi timpul liber?

– Doamne, dacă găsesc o clipă liberă parcă-l apuc pe Dumnezeu de picior!

  1. Cine, în opinia Dvs., Vă cunoaşte cel mai bine?

– Spectatorul.

  1. În casa Dvs. ce bucate şi băuturi sunt preferate?

– Gătesc în special pentru prieteni, îmi place să fac peşte la cuptor, fasole cu ciolan, iahnie de fasole, cârnăciori, numai mâncăruri grele cu specific românesc. Nu a trecut neobservată această deprindere, am fost moderatorul unor emisiuni cu tentă în ale bucătăriei. Dar, duc dorul unor bucate care numai la dvs. le puteţi face de minune: iahnia de bob, care-mi plăcea în copilărie. Sau şuba de scrumbie. La Chiştelniţa mai murau cândva cireşe şi vişine, acestea ţinând locul măslinelor. Un deliciu.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

– După ce am abandonat facultatea de limbă rusă m-am angajat în teatrul MAI. Era o formaţie de teatru care urmărea educarea grănicerilor – patriotism, chestii. Am intrat şi am jucat acolo cam un an şi jumătate. Unde aveau loc spectacolele? Pe graniţă. Dădeam şi în Bucureşti, la sala MAI-ului, dar mai mult eram în turnee. Eram îmbrăcaţi militar, cu veston, cu fustă kaki, cu cizme, cu căciulă şi cu manta. Mergeam cu trenuri speciale în care făceam tot turneul, chiar dacă ţinea 30 de zile. Erau turnee frumoase, eram tineri, nu simţeam frigul. Asta m-a călit…

După ce am trecut cu traiul la Bucureşti, aveam posibilitate să merg la teatru seară de seară. Pe noi ne lăsau gratuit. Atunci am văzut cei mai mari artişti ai României: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Dina Cocea, Tanţi Cocea, Liviu Ciulei, oho!, ce actori! Nu pătrundeau cei fără talent, îi scotea centrifuga afară! Juca cine avea talent! Când s-a înfiinţat televiziunea în ’57 n-au jucat decât cei buni! N-a existat să intre una doar pentru că e frumoasă! Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo – eu eram gagică mişto, să ştiţi! Dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place – şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! M-au chemat de vreo două ori, dar de fiecare dată când venea o fată tânără pe acolo, toţi se fereau, să nu cumva să fie bănuiţi… Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?” „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu.” „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!”

  1. Câţi ani, în opinia Dvs., i-ar trebui R.Moldova ca să intre în comunitatea statelor europene?

– După cum au muncit dl Leancă cu dna Gherman, cei doi diplomaţi străluciţi ai dvs., foarte degrabă, cred.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

– Problema e că Stalin şi-a lăsat stafia acolo, dincolo de Nistru. Aveţi numai o şansă să-i apropieţi pe oamenii de acolo – schimbaţi-vă traiul spre unul mai fericit. Atunci nimeni de acolo nu va mai tânji după imperiu şi beneficiile ţarcului care s-a chemat URSS.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

– Dragi pământeni de la Orhei, vă iubesc! Mi-aş dori să treceţi peste toate lucrurile grele din viaţă. Este adevărat, viaţa este foarte grea, dar nu vă ajută cu nimic dacă vă încrâncenaţi şi gândiţi negativ. Viaţa merită trăită, numai boala poate justifica suferinţa! Vreau să fiţi mai optimişti, ziua de ieri a trecut, eu o aştept pe cea de mâine. Vă aştept să ne întâlnim oriunde este o scenă, fie la Bucureşti, fie la Chişinău sau Orhei!

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Actriţei Stela Popescu i se împlinește visul – se întoarce Acasă, în Basarabia ei natală!

Stela Popescu și Tamara Buciuceanu-Botez sunt de azi Artiste ale Poporului din R. Moldova

Aprecieri // Mihai Constantinescu, Violeta Andrei, Stela Popescu, Alexandru Arşinel despre Eugen Doga

 

S-a stins STEAua noastră basarabeană, STELA Popescu

Adio, Stela Popescu! Artista Poporului a fost înmormântată azi la Cernica, cu onoruri militare 

Pe mormântul Stelei Popescu este și un pumn de țărână din curtea casei unde s-a născut

 

 

Sursa material: ziarul Cuvântul (2014)/ Corina Cojocaru

Sursa foto/video: www.cuvintul.md

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Dă-i un răspuns lui Flacăra TV | S-a stins STEAua noastră basarabeană, STELA Popescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter