Interviu curajos // Vlad Pohilă despre geniul Eminescu şi duşmanii săi (noştri) seculari


In Memoriam Vlad Pohilă (6 aprilie 1953 – 14 mai 2020) 

Dragi prieteni, vă invităm la o nouă lectură de folos pentru suflet şi minte.

La rubrica Mihai Eminescu, republicăm un interviu de referinţă cu lingvistul, scriitorul şi traducătorul poliglot Vlad Pohilă, spirit enciclopedic, cunoscător al operei eminesciene, personalitate onestă, demnă şi temerară, discipol al marilor lingvişti Valentim Mândâcanu şi Mioara Avram, care şi-a pus toată viaţa în slujba Limbii şi Culturii Române, valorificîndu-le şi promovîndu-le consecvent acasă şi-n lume.

E vorba de un interviu dedicat Poetului poeţilor Mihai Eminescu, acordat jurnalistului Sergiu Praporşcic în anul 2008, publicat în cartea lui Vlad Pohilă Şi totuşi, Limba Română”, apărută în 2008, la Editura Prometeu din Chişinău.

Suntem siguri că veţi descoperi multe, multe lucruri noi, mai cu seamă legate de rezistenţa anticomunistă din Basarabia, dar şi privind părerea străinilor despre Eminescu. Lectură de folos!

Luminița Dumbrăveanu

 

Vlad POHILĂ: „Să ne apropiem de Eminescu mereu, cu dragoste, dar şi cu recunoştinţa pe care le merită…”

– Cum şi când aţi cunoscut, prima dată, poezia eminesciană? De fapt, cum, în ce mod, se familiariza – cu opera lui Mihai Eminescu – un copil, un tânăr din Basarabia sub ocupaţie sovietică?

– E o întrebare foarte bună şi pe care ar face bine să şi-o pună, din când în când, şi alţii… poate chiar toţi intelectualii noştri. Inclusiv cei care, pornind de la fascinaţia pentru Mihai Eminescu, au făcut carieră literară, artistică, publicistică, poate şi politică, în business sau de alt fel ca, mai apoi, dintr-un motiv sau altul, „să se lepede” de genialul nostru om de litere, în cel mai bun caz – „să-l iubească în taină”, pentru că, vezi Doamne, nu ar fi chiar convenabil, în orice împrejurări, în orice sfere, să-ţi manifestezi dragostea pentru opera eminesciană, nici măcar să divulgi faptul că îi cunoşti bine, în amănunte, uriaşa-i operă.

1-Vlad Pohila in munti-prima foto in articol FlacaraTV-500px

Vlad Pohilă

În ceea ce mă priveşte, mă autoinclud cu mândrie în lista celor continuu îndrăgostiţi de creaţia şi de personalitatea lui Eminescu, a celor mereu fascinaţi de scrierile lui. Cred că i-am cunoscut opera încă înainte de a-i şti numele… Din copilărie am auzit romanţe pe versuri de Eminescu, pe care le cântau mama, surorile mai mari, mătuşile mele, alte sătence… Peste ani, prin 1976, am avut norocul să cunosc – fiindu-i ghid şi translator în marile centre culturale ruse, Moscova şi Petersburg, pe prof. Raoul Şorban (1912-2006), un foarte documentat critic şi istoric al artelor şi un fervent patriot. Am aflat surprins că e fiul unui celebru compozitor: Guilelm Şorban, „un anonim extrem de bine cunoscut”, cum am scris despre el într-un eseu, deoarece G. Şorban a compus muzica pentru zeci de poezii de Eminescu (plus Coşbuc, Macedonski, Goga…). Ei bine, aflând că-s basarabean, prof. R. Şorban mi-a spus că taică-său, după Marea Unire din 1918, discutând cu nişte deputaţi din partea Basarabiei în Parlamentul României Mari, a fost extrem de plăcut surprins să audă că – încă pe atunci – melodiile sale, pe versuri de Eminescu, dar şi de alţi poeţi români, erau cântate nu numai în saloanele muzicale din Chişinău, dar şi în casele ţăranilor din judeţele Hotin, Soroca, Lăpuşna sau Cetatea Albă.

Prin anii ’60-’70 ai secolului trecut, ca şi alţi colegi de generaţie, i-am studiat creaţia în şcoală, apoi la facultate – atât cât se putea, cât „ni se dădea”, pe atunci – dozat, incomplet, trunchiat, şi totuşi. În şcoală, m-am îndrăgostit definitiv, ireversibil, „incurabil” de Eminescu. În anii de facultate, am putut să descopăr, uluit, geniul literar eminescian… Revelaţia grandorii sale, a geniului său total, era s-o am după ce i-am citit publicistica, opera politică şi diverse studii ştiinţifice, unele „conspecte”, câte ceva din Caiete, gândurile, cugetările din Fragmentarium.

În context, trebuie menţionate eforturile unor cercetători de la noi – Lazăr Ciobanu, Ramil Portnoi, Constantin Popovici, mai târziu, Eugen Lungu – , care au îngrijit şi / sau prefaţat ediţiile de la Chişinău ale operei lui Eminescu, unele în patru volume, cu tiraje de 20-30 de mii de exemplare ce se epuizau în câteva zile! Poetul Grigore Vieru a îngrijit în acea perioadă o carte de lirică eminesciană, pentru colecţia Biblioteca şcolarului, cu un tiraj de 50 de mii exemplare – ei bine, şi acestea au dispărut din librării în zile numărate! Originar din Nordul Bucovinei, cu solide studii filologice în Cernăuţii adolescenţei lui Mihai Eminescu, dar şi ai maturităţii intelectuale a lui Aron Pumnul, a Hurmuzăcheştilor şi a atâtor alţi vrednici fii ai românismului, acad. Constantin Popovici are şi meritul deosebit de a fi scris şi tipărit, în câteva ediţii, o monografie biografică, consacrată lui Eminescu – una exemplară, pe cât se putea pe atunci. Dânsul a mai îngrijit două ediţii Eminescu în amintirea contemporanilor, iar împreună cu publicistul Teodor Magder a editat nişte albume de excepţie consacrate vieţii şi veşniciei Poetului nostru naţional. A venit apoi şi acad. Mihai Cimpoi, ca să introducă o notă proaspătă, distinctă, în valorificarea creaţiei lui Eminescu, punând accentul pe estetic şi filozofic. Datorită acestor oameni de ştiinţă şi litere, în acei ani de grea prigoană naţională, spirituală, basarabenii care nu aveau acces la cărţile tipărite la Bucureşti, la studiile despre Poet – ale lui George Călinescu, bunăoară -, oricum îşi puteau face o imagine corectă despre măreţia operei şi a personalităţii lui Eminescu.

Astfel că vastitatea şi profunzimea operei lui Eminescu, ca şi unicitatea sa de geniu literar, de intelectual de aleasă marcă, talia europeană a viziunilor sale le-am putut „detecta” pe etape, găsind confirmarea cea mai sigură în Integrala Eminescu, în ediţia Perpessicius (elaborată şi tipărită de-a lungul a 55 de ani! – din 1939 şi până în 1993), cele 16 volume incluzând cam tot ce a scris Eminescu în scurta, dar tumultuoasa-i viaţă. La fel, am stăruit să confrunt, să compar creaţia eminesciană cu cea a unor reprezentanţi de seamă ai altor literaturi, într-un fel sau altul contemporani cu Luceafărul.

– Nu cred că sunt prea mulţi care să-l fi citit pe Eminescu integral…

– Dar câţi francezi l-o fi citit pe Voltaire, pe Hugo, pe Balzac – integral sau măcar unele capodopere ca Florile răului, de Baudelaire, romanele Străinul ori Ciuma, alte scrieri ale lui Albert Camus? Am îndoieli că foarte mulţi britanici cunosc subtil scrierile dramatice ale lui Shakespeare, că mulţi ar şti pe de rost măcar vreun sonet de acest geniu al literaturii lor şi al celei universale. În Rusia, am cunoscut personal destui intelectuali care auziseră doar de romanul Demonii al lui Dostoievski; apologeţii şovinismului rus, de la noi, de obicei nu ştiu mai mult decât Crimă şi pedeapsă, care se studiază obligatoriu în licee.

Unul dintre contemporanii şi apropiaţii lui Eminescu, Al. Vlahuţă, se confesa într-un poem: „Tot mai citesc măiastra carte, deşi ţi-o ştiu pe dinafară…”. Aproximativ peste un secol, Grigore Vieru scria: „Ştiu: cândva la miezul nopţii / Ori la răsărit de soare / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale…”, sugerând, în strofele următoare, că ce nu a izbutit el să citească – ar trebui să citească urmaşii lui. Iată două abordări excepţionale – fie ele şi metaforice -, ale apropierii de Eminescu. Nu dispun de contabilizări precise, însă cred, vreau să cred că Eminescu este cel mai cunoscut, cel mai iubit şi cel mai citit autor al nostru – de către români, dar şi de către străini. M-am încrâncenat să citesc maxim, cam tot ce s-a editat din moştenirea lui Eminescu, tot aşa cum am stăruit să citesc şi Sfânta Scriptură. Am „devorat” 12 volume de Dostoievski – atâtea câte au apărut în traducere românească, la Bucureşti, plus alte vreo zece tomuri, în rusă, de scrieri dostoievskiene. În franceză, dar şi în traduceri române, am citit tot ce am putut găsi din opera lui Albert Camus. Aşadar, nu sunt prea mulţi autorii, despre care pot spune că i-am citit cât de cât complet; oricum, în capul acestei liste cu performanţe de lectură se situează Eminescu. Lectura operei lui Eminescu, a Bibliei, ca şi a altor capodopere prohibite în anii de ocupaţie sovietică, a fost şi o fericită recompensă pentru timpul pierdut şi silinţele zadarnice de a citi atâta maculatură, impusă de programele de studiu sau de cele mai diferite împrejurări. Nu mai e cazul să spun că am fost răsplătit din plin pentru aceste eforturi – şi estetic, şi sufleteşte.

– Cunoaşteţi mai multe limbi, respectiv mai multe literaturi, culturi. În ce măsură este comparabil Eminescu cu alţi scriitori contemporani lui, din alte ţări?

Eminescu 1-la 19 ani-250px

Mihai Eminescu

– Sub dictatura comunistă şi a „internaţionalismului proletar” era un loc comun să fie pus Eminescu obligatoriu alături de alţi reprezentanţi ai literaturilor „popoarelor frăţeşti”. Comparaţia începea obligatoriu cu Puşkin, acesta fiind urmat de Şevcenko al ucrainenilor, apoi „se cobora” la Janis Rainis (Letonia), Şota Rustaveli (Georgia), Hristo Botev (Bulgaria), Adam Mickiewicz (Polonia), Sandor Petofi (Ungaria)… Cine avea mai multă inspiraţie, completa lista cu Goethe sau Schiller, cu Byron, Hugo… Îi rămân mereu recunoscător celui care m-a dumerit de grava carenţă a acestei comparaţii: poetul leton Leons Briedis, un excelent cunoscător al limbii şi culturii române, traducător a vreo 30 de cărţi de autori români – inclusiv volume întregi de Ion Barbu, Ion Pillat, N. Stănescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, Gr. Vieru… – dar care, mi-a mărturisit că a-l tălmăci pe Eminescu îi este peste poate. Un patriot de excepţie, foarte sincer în iubirea sa pentru naţiunea şi cultura sa, Leons mi-a spus, totuşi: „Cum poate fi pus Eminescu alături de Rainis?! Rainis al nostru poate fi comparat, în cel mai bun caz, cu Alecsandri, Eminescu e cu totul unic, incomparabil…” O publicistă polonă, Ewa Junczyk, mi-a atras atenţia asupra unui studiu despre Eminescu, al conaţionalei sale Danuta Bienkowska – traducătoare a circa 60 de volume (cu precădere, proză românească), dar şi autoare a unor monografii despre literatura română, precum şi a unor cărţi despre Mihai Viteazul sau Al. I. Cuza. În acel studiu, D. Bienkowska făcea o paralelă între Eminescu şi poeţii naţionali ai polonilor, Mickiewicz şi Slowacki, menţionând că aceştia din urmă au o lirică de mare talent, şi totuşi, mai greoaie decât a lui Eminescu… poate şi din cauza accentului fix din limba polonă (mereu pe a doua silabă de la urmă, a cuvintelor).

Efectiv m-a dat gata un coleg de breaslă de la Târgu Mureş, un etnic maghiar care, după 1990, s-a repatriat la Budapesta şi care mi-a mărturisit într-o discuţie: „Eminescu e genial în poezie, dar şi în publicistica sa… Măcar şi pentru că a etalat acest adevăr – că ungurii ar vrea să maghiarizeze până şi pietrele din Transilvania! Petofi Sandor al nostru, din păcate, s-a mulţumit cu banale insulte la adresa „olahilor”… (= românilor). Scriitorul şi criticul literar rus Iuri Kojevnikov, excelent cunoscător al literaturilor franceză şi română, un foarte bun eminescolog şi traducător al poeziei eminesciene, scria într-un studiu că românii sunt nişte norocoşi, având un talent de anvergura lui Eminescu. Chiar şi Elena Loginovski, autoarea unor monografii contrastive despre Puşkin şi Eminescu, mai curând fără să vrea, strecoară un adevăr: că aceşti scriitori sunt ambii uriaşi, pentru popoarele care i-au dat, însă Puşkin e mare mai ales pe orizontală, pe când Eminescu – şi pe orizontală, şi pe verticală. În fine, o scriitoare estonă, Lilli Promet (1922-2007), o sinceră admiratoare a culturii române, citindu-i versurile în traduceri estone, iar proza – în versiuni germane, a notat într-un eseu: „Ferice de poporul care a dat lumii pe Eminescu”.

– Credeţi că scrierile lui Mihai Eminescu mai sunt actuale pentru ceea ce numim astăzi Republica Moldova a anului 2008? Unii consideră că Eminescu, în general, nu mai este actual în epoca globalizării. Aşa să fie?

– Opera lui Eminescu este perfect actuală şi pentru epoca în care trăim. Mai mult – îndrăznesc să spun – îşi va păstra actualitatea ani, decenii, poate chiar secole înainte. Desigur, este actuală şi pentru spaţiul în care trăim, ba poate chiar în mod deosebit pentru noi. Eminescu nu a fost un geniu literar pur şi simplu, tocmai că el a fost o „sântă fire vizionară”, ca să recurg la acest calificativ pe care însuşi Poetul îl aplicase, extrem de generos, cu referire la predecesorii săi. Nici un Nostradamus, nici o Vanga, nici un David Copperfield, Pavel Globa, alţi magicieni sau profeţi, nu puteau să aibă viziunea peste timp, profeţiile lui Eminescu, deoarece el ne-a cunoscut în amănunţime, a ştiut subtil istoria, cultura, psihologia noastră şi a altor popoare, lansând judecăţi, deducţii ce vizau nu numai acel prezent, dar şi viitorul.

Nu ştiu care să fie resortul, nu pricep de ce se ghidează – pentru că, la sigur, nu se întemeiază pe nimic serios, ci doar pe declaraţii! – cei care găsesc creaţia lui Eminescu „imperfectă” sau „depăşită”. Ce să fie la mijloc – frondă? snobism? o percepere perversă a libertăţii de expresie? etalarea „metaforică” a unor orgolii deşarte, a unor complexe de inferioritate – şi intelectuale, şi existenţiale? Dar poate că e vorba totuşi de efectul unei dintre cele mai geniale metafore româneşti: ochiul dracului? Se ştie doar că „dirijorii” detractorilor lui Eminescu şi ai altor inestimabile valori naţionale româneşti, „pun la bătaie” sume fabuloase, dar din care se aleg cu dobânzi şi mai grozave. După cum a remarcat şi faimosul critic şi istoric literar, redutabilul eminescolog Theodor Codreanu, tot soiul de „postmodernişti” ştiu prea bine că modernitatea, actualitatea poetului Eminescu constituie o axiomă incontestabilă, alta e că, dezarmaţi de acest adevăr – nu vor, nu pot să îl recunoască. Iată doar un exemplu, care stă la îndemâna mai multora: Odă (în metru antic). Nu ştiu câte poeme de Mircea Cărtărescu pot fi puse alături de această Odă… eminesciană, ca să nu mai vorbesc de scriiturile unor admiratori, recte epigoni basarabeni ai lui Cărtărescu.

Cât priveşte Eminescu şi globalismul sau idei derivate din acesta – multiculturalitate, plurilingvism, solidaritate paneuropeană, comunicare interetnică, toleranţă confesională, etnică sau de altă natură – astea îi erau cunoscute şi proprii lui Eminescu cu mult înainte de a fi ele lansate în epoca noastră, după Al Doilea Război Mondial, şi, mai ales, după prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Sud-Est, până la Prut.

Spiritul european, larga sa deschidere spre Europa şi întreaga lume civilizată încă în timpul vieţii lui a trezit admiraţia reginei Elisabeta, alias scriitoarea Carmen Sylva, nemţoaică de cultură franceză, cu un intelect deosebit de rafinat. În secolul XX, mai mulţi intelectuali de marcă din Vest – Alain Gouillermou (Franţa), Rosa del Conte (Italia), Klaus Heitmann (Germania) – ca să ne limităm la numai câteva nume notorii – şi-au exprimat admiraţia nu numai faţă de talentul literar de excepţie al lui Eminescu, dar şi de abordările sale perfect europene, ferite de balcanismul inerent multor scriitori din sud-estul continentului.

Pe acest fundal, am citit cu stupoare, cu vreo zece ani în urmă, într-o revistă de la Bucureşti, Adevărul literar şi artistic (serie nouă), apoi şi într-o reluare, la Chişinău, un interviu în care un eseist basarabean făcea nişte „descoperiri epocale”: că Eminescu ar fi acum „patriarhal”, că din cauza unor concepţii ale Poetului „nu putem intra în Europa”… Elucubraţiile astea se înscriau, atunci, într-o campanie de denigrare a spiritualităţii româneşti, prost orchestrată, de altfel, de o mână de detractori, situaţi pe o axă mai greu perceptibilă, dar care trece pe la Ierusalim, Bruxelles – Strasbourg (adeseori şi pe la Moscova şi Budapesta, când accentele estetice sunt deplasate mai mult spre politică şi / sau economie). Am dat atunci o replică, o repet şi acum: Eminescu poate şi e patriarhal, pe alocuri, numai că această faţetă nu o poate descoperi, respectiv, comenta orice scriitoraş, care şi-a însuşit numai câteva duzini de neologisme, din vastul vocabular eminescian; neavând nici măcar o sutime din cultura lui Eminescu sau din talentul literar al lui Eminescu. Adevărata problemă e că Eminescu a mers în Europa „sărac şi curat”, dar cu capul sus, pe când unii „critici” de azi merg în Occident încovoiaţi de povara orgoliilor, a dorinţei de căpătuire, de onoruri şi a altor senzaţii străine Poetului. Scriitorul H.R. Patapevici, probabil şi datorită talentului său literar, ce nu poate fi pus la îndoială, a ajuns gestionar al Institutului Cultural Român (tocmai că gestionar, pentru că toacă acolo, după bunul său plac, milioane din buzunarele bieţilor contribuabili români). Dar a ajuns poate că tocmai graţie tupeului de a fi declarat, mojiceşte, aidoma unei haimanale, că Eminescu ar fi „cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm, dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, sau că limba română ar fi bună pentru uz la WC?! De fapt, unii eseişti sau poeţi de la Chişinău, lansând calomnii la adresa lui Eminescu, nu fac decât să-l imite pe acest Patapevici şi pe alţi intelectuali suspecţi, „români” doar atunci când prezintă paşaportul în delegaţii costisitoare prin lumea largă. Nenorocirea e că aceşti intelectuali nu înţeleg sau lor, pur şi simplu, nu le pasă că prin atare declaraţii nesăbuite dau un exemplu prost… dau mână liberă – unor înalţi funcţionari de stat şi mărunţi ideologi sau pretinşi cercetători de la Chişinău – de a trata după bunul lor plac orice valoare şi orice personalitate a spiritualităţii naţionale. Astfel, aceştia, mai uşor îl răstălmăcesc pe N. Iorga, scuipă pe L. Rebreanu, falsifică momente cruciale ale istoriei noastre, insultă Tricolorul, iau de aliaţi personalităţi marcante ale culturii noastre, care vedeau lucrurile tocmai invers decât actualii comunişti kominternişti de la Chişinău… Nu-i aşa, până şi pe Hristos l-au făcut „tovarăş de partid”?!…

Eminescu 2-250px

Mihai Eminescu

Îmi pot imagina numai care ar fi fost reacţia prelaţilor din Cehia sau din Slovacia – unde mai există nişte grupări stângiste – dacă liderii acestor haite extremiste ar fi lansat public blasfemii privind o imaginară similitudine între creştinism şi comunism… Îmi pot închipui ce scandal s-ar fi produs în Polonia, de exemplu, dacă vreo gură spurcată de intelectual sau de funcţionar de stat şi-ar fi permis să insulte opera lui Mickiewicz, Slowacki ori Sienkiewicz; să falsifice istoria naţională după placul ruşilor, nemţilor sau evreilor. Ori în Ungaria, în Rusia – ce tărăboi s-ar isca dacă cineva „l-ar coborî” pe un Petofi, respectiv, pe un Puşkin, de pe tronul în care i-a situat tradiţia naţională. Dar în Israel, ce scandal s-ar fi aprins, dacă s-ar fi atentat la măreţia, fie şi îndoielnică, a oricărei personalităţi de patrimoniul panevreiesc. Din câte ştiu, în Spania se aplică pedepse penale pentru profanarea şi insultarea valorilor naţionale. Iată ce ar trebui să preluăm noi – şi România, şi R. Moldova – din Occident, dincolo de fascinaţia banului şi a libertăţilor. Dacă am avea şi noi o asemenea lege, vai, câţi ar mai cădea sub incidenţa ei – de la cei mai înalţi lideri de stat şi unii consilieri de-ai lor, „antropologişti”, şi până la scriitoraşi nativ complexaţi, toţi avizi, cum ar fi spus Eminescu, de „aur, mărire şi amor”.

– Opera politică a geniului literaturii române este totuşi prea puţin cunoscută pentru cititorul basarabean. Care credeţi că sunt motivele?

– Eminescu, lucru ştiut, a debutat în revista Familia, a lui Iosif Vulcan, cu o poezie, De-aş avea; în timpul vieţii i-a fost editat un singur volum – numit şi acela, pur şi simplu, Poesii; şi a fost condus în ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, ca un „suflet poetic”, după cum menţiona B.P. Hasdeu în necrolog. Aşadar, a avut iniţial o recunoaştere generală ca poet. Mai apoi i-au fost descoperite şi apreciate prozele, pe urmă şi preocupările ştiinţifice. Şi mai târziu a devenit cunoscută de mai multă lume publicistica eminesciană, deşi la mijloc e un vădit paradox: articolele sale din Timpul făceau ravagii în chiar zilele când erau publicate în acest ziar. Şi făceau ravagii nu numai printre oponenţii locali („roşii”, „canalia liberală”), dar şi printre unii diplomaţi străini – ruşi, austro-ungari sau turci. Prin urmare, am putea vorbi despre o cunoaştere mai aproximativă a publicisticii eminesciene nu numai în Basarabia, ci şi în întreg spaţiul românesc, ca să ne abstractizăm de restul lumii, pe unde s-a mai tradus lirica şi proza lui Eminescu. Dacă au deranjat şi unele scrieri poetice ale lui Eminescu – Scrisorile sau Doina, ce să mai spunem de publicistica lui – aceasta a deranjat, a mâniat, dar a şi speriat, a înspăimântat pe atâţia! Supărau articolele lui Eminescu, în primul rând, prin tăria argumentelor, prin adevărurile pe care le dezvăluia el, virtuos. Şi cum în multe cazuri adevărul doare şi displace, au prins a găsi tot felul de „rele” în acest compartiment al creaţiei sale, cel mai des – naţionalism, xenofobie, antisemitism – din cauza acestor „păcate” făcându-se totul ca publicistica eminesciană, opera lui politică, să fie puse la index, tabuizate. Eminescu a iubit România tot atât de mult cât a iubit Puşkin Rusia. Eminescu a iubit românimea la fel cum a iubit evreimea Theodor Hertzl, părintele sionismului. Numai că unii consideră că Puşkin avea dreptul să-şi iubească exaltat patria, că Hertzl trebuia, era dator să-şi iubească naţiunea, pe când Eminescu – ar fi făcut mai bine să scrie exclusiv poezii de dragoste şi despre natură!

Astfel, şef-rabinul României ceauşiste, dr. Moses Rosen, s-a opus cu vehemenţă editării a două volume cu publicistica eminesciană, suspectate, de mintea cam găunoasă a acestui cleric politizat (despre care, spun unii coreligionari ai săi, nici în materie de iudaism nu era chiar un as), de viziuni antisemite. M. Rosen a implicat atunci, în anii ’80 ai sec. XX, în această pornire agresivă, antiumanistă şi chiar antiumană, diferite foruri sioniste, extrem de influente în lumea largă. Şi doar era vorba de o ediţie academică a operei unui scriitor, în care tradiţional se publică tot ce a scris un autor…

 – Scrierile lui Eminescu sunt incluse în manualele de literatură română din Republica Moldova. În ce măsură au tinerii acces la opera lui Eminescu şi în ce măsură au ei nevoie de creaţia lui?

– Generaţia actuală este una absolut favorizată în sensul accesului la valorile spirituale româneşti, inclusiv la opera eminesciană. Mai multe edituri din Chişinău au tipărit diverse ediţii bune cu poezii, proză şi chiar publicistică de Mihai Eminescu (editura Litera). Se cere menţionat efortul deosebit al editurii Gunivas, al directorului ei, dl Nicolae Guţanu, de a fi scos Integrala Eminescu comprimată în opt volume; din câte ştiu, anul acesta, va apărea o nouă ediţie, cum prima s-a epuizat, în pofida mizeriei materiale şi a unei regretabile decăderi spirituale, la noi.

Nu numai tineretul nostru, ci toţi vorbitorii de limbă română din R. Moldova au nevoie cel mai mult de Eminescu, dacă e să ne referim chiar numai la cunoaşterea limbii şi literaturii române, dar şi a istoriei, a culturii naţionale. Liceenii, studenţii trebuie să citească din Eminescu nu numai cât recomandă programele de studii, dar să meargă şi mai departe în familiarizarea cu opera sa – îi asigur că vor avea revelaţii aducătoare de mari satisfacţii pentru suflet şi puncte de reper pentru formarea verticalităţii civice şi morale, în fine – imbolduri sigure pentru ascuţirea minţii.

Eminescu ne-a lăsat modele netrecătoare de poezie, la fel şi de limbă literară. A propos de limba română, el a scris, testamentar, pentru fiecare dintre noi: „…Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită şi scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii”. Mai larg, Poetul a spus pentru întreaga naţiune română: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete [ – ] noţiuni, prin şir şi accent logic [ – ] cugete, prin accent etic [ – ] sentimente”.

Eminescu 3-250px

Mihai Eminescu

Eminescu rămâne pentru noi un model de cultură, de informare / documentare. Este impresionantă setea lui de a cunoaşte, de a studia, de a se documenta – în cât mai multe domenii -, prin aceasta oferindu-ni-se un exemplu superb de cum să procedăm dacă dorim să fim mai puternici, mai drepţi şi mai liberi atunci când afirmăm ceva, când optăm sau milităm pentru un crez. Personalitate de vastă şi profundă formaţie intelectuală, omul deplin al culturii româneşti (C. Noica), Eminescu, după cum am mai spus-o, a avut o largă deschidere şi spre alte culturi şi civilizaţii: greacă şi romană, germană, franceză, scandinavă, dar şi italiană („S-a stins viaţa falnicei Veneţii…”), engleză („Shakespeare! adesea te gândesc cu jale / Prieten blând al sufletului meu; / Izvorul plin al gândurilor tale / Îmi sare-n gând şi le repet mereu”), orientală (poemele Egipetul, Din „Halima”, Ghazel; interesul său ieşit din comun India, pentru sanscrită…), inclusiv rusă (cât de bine a surprins Poetul o împlinire de vârf a literaturii ruse, recenzând spectacolul Revizorul general, după Gogol!) etc., etc.

A fost şi mai rămâne Eminescu un model de patriotism, de iubire de Neam şi Patrie, având, în acest sens, o abordare perfect creştină: şi-a iubit conaţionalii, i-a şi mustrat, fiind însă capabil să-i şi înţeleagă, să-i ierte la rătăciri, sugerându-le, uneori mai nervos, dar în genere – delicat, soluţii de îndreptare a relelor. Când i-a înfierat pe cei care „au îndrăgit străinii”, Eminescu a diagnosticat perfect primejdia dragostei oarbe, uneori speculative, lucrative, pentru alţii, în dauna cunoaşterii şi preţuirii limbii materne, a culturii naţionale. Nimic mai actual pentru o bună parte din intelectualii, dar nu numai pentru ei! – de pe ambele maluri ale Prutului, cu deosebire printre cei rămaşi în stânga acestui râu.

Noi, basarabenii, trebuie să ne apropiem de Eminescu cu toată dragostea, dar şi cu o recunoştinţă deosebită, pe care el le merită din plin. În anii de prigoană comunistă, tocmai Eminescu a fost flacăra ce ne-a încălzit şi flamura care ne-au adunat, ne-a unit. Din fericire, Luceafărul poeziei româneşti, geniul naţional al tuturor românilor, se mai menţine (şi) în ipostazele sus-numite, pentru destui basarabeni.

Vlad Pohila-cartea Si totusi Limba Romana-2008Mihai Eminescu ne-a iubit mult, poate ca nimeni altul, dintre cei mari: nu ne-a compătimit doar – poetic, metaforic -, auzindu-ne durerea („De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…/ Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate”), ci ne-a luat apărarea, cu o impresionantă bărbăţie. Astfel, ştiind foarte bine că „Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti!” el declară cu fermitate: „Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde, şi noi nu vindem nimic! […] Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”. Iar într-un poem, „dosit” şi acesta de ochii opiniei publice, ca şi Doina, prea de tot mult timp, Eminescu lansează către conaţionali apelul „La arme, dar, fraţi români!” – pentru salvgardarea Basarabiei noastre cea „ajunsă-n ziua de apoi”. Bucovina adolescenţei sale a „alintat-o” cu epitete ca „iubită”, „dulce”, „scumpă”, „frumoasă” etc., însă cu referire la noi, chiar dacă mai curând nu a avut ocazia să ajungă pe pământurile dintre Prut şi Nistru, a scris „blânda Basarabie” – un calificativ foarte generos, dar şi de o tulburătoare precizie!

Eminescu a avut o abordare largă şi obiectivă a fenomenului naţional – situând, firesc, moldovenii, inclusiv pe noi, basarabenii, aflaţi şi atunci sub ocupaţie rusească, în arealul naţiunii române: „Suntem români şi punctum!”. El, fiind – geografic – moldovean, a avut perfect conştiinţa românităţii, a apartenenţei la limba română, la cultura română, în fine – la naţiunea română, mândrindu-se cu această identitate. Şi în acest sens – tocmai Mihai Eminescu trebuie să ne fie exemplu demn de urmat! Să dăm, aşadar, ascultare marelui Eminescu, şi nu la tot soiul de pigmei şi demagogi, promotori ai moldovenismului rudimentar şi agresiv (alias antiromânesc, eurofob şi, inerent, la noi – stupid, pervers filorus).

– Dacă ar fi ca Eminescu „să reînvie”, cum credeţi că ar fi primit în Republica Moldova? Dar în România?

– În R. Moldova, Eminescu „reînviat” mai curând nu ar fi primit, de vreme ce nici mort nu e primit integral! Ar avea curajul actualii guvernanţi, obsedaţi de o abordare smintită a valorilor naţionale, să se prezinte în faţa celui care a spus că „Suntem români şi punctum!”? Ce ar avea ei de spus celui care a emis nişte adevăruri valabile perfect şi astăzi: „Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti! Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara Ruşilor […]”; „Rusia a luat Basarabia… dar ţarul nu a avut nici un drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci când a luat teritoriul dintre Nistru până la Prut…” etc., etc.

Am însă mari îndoieli că Poetul ar vrea să vină aici… prea multe „l-ar mâhni peste măsură”! În primul rând, mizeria în care se mai zbat oamenii sub o „orânduială crudă şi nedreaptă”, apoi, această sufocantă atmosferă antinaţională, de românofobie acerbă, dementă; dar, foarte posibil, şi faptul că şi aici, în „blânda Basarabie”, unii ageamii în ale scrisului, atentează în cel mai ticălos stil de haimana la opera lui, prezentându-i-o fals, pervers.

În România… da, s-ar găsi şi acolo unii care l-ar huidui pe Eminescu „reînviat”; totuşi, cei mai mulţi români l-ar întâmpina cu dragostea şi pioşenia ce i se cuvin. Să ne amintim că Poetul, „omul deplin al culturii româneşti”, a intrat – cu certitudine, fără falsificări! – în topul primilor zece fii de seamă ai naţiunii române.

Din nefericire însă, aşa ceva – învierea lui Eminescu, nu că fizică, dar nici spirituală -, este imposibilă. Din păcate, pentru că românii, azi mai mult decât oricând, au nevoie stringentă de un Eminescu, un Bălcescu, un Alecu Russo, un Kogălniceanu, un Hasdeu – ca să mă refer numai la spaţiul cultural…

– Vă mulţumesc pentru acest dialog consacrat marelui Eminescu, realizat de chiar Ziua memoriei lui.

– Eu trebuie să vă mulţumesc cel mai mult! Pentru că mi-aţi oferit un prilej fericit de a-mi revărsa sentimentele de dragoste şi gratitudine faţă de Eminescu, dar şi pietatea, smerenia cu care ar fi normal să se apropie de Poet oricine îi vorbeşte limba şi trăieşte, cât de cât, la unison, cu trăirile lui…

 

Un interviu de Sergiu PRAPORŞCIU (ziarul FLUX 15, 18 ianuarie 2008),

publicat în cartea Vlad POHILĂ: Şi totuşi, Limba Română” (Editura Prometeu, pag. 8-19, Chişinău, 2008)

 

Eminescu-Sabin Balasa-Universitatea Iasi

Eminescu în viziunea lui Sabin Bălașa, Universitatea „A. I. Cuza” din Iași

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Dialoguri la „Focul din Vatră”: Luminiţa Dumbrăveanu – Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

4 ani fără Leonida Lari. Dialog cu Mihai Iorga şi Vlad Pohilă, după funeraliile din 13-12-2011

videoCLIP Flacăra Film: „Basarabie, nu plânge!” cu Aurica Basarabeanca (muzică, versuri, voce)

GLASUL, 30 de ani de la tipărirea la Riga și Vilnius a primei publicații cu alfabet latin din Basarabia postbelică

 

Vlad Pohilă despre Nicolae Iorga – „o personalitate copleşitoare”, care a scris 1250 de cărţi, 25 mii de articole …

Un eseu admirabil de Vlad Pohilă despre „Pasărea Măiastră” Maria Tănase, plecată la Domnul în 22 iunie 1963 

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu

Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: prof. Raoul Şorban, legenda Ardealului

 

Omagiul lui Vlad Pohilă adus marelui lingvist Valentin Mândâcanu la trei ani de la plecare…

Vlad Pohilă despre meritele istorice ale primarului Nicolae Costin, care a schimbat la față or. Chișinău

Vlad Pohilă despre pictorul basarabean din Cehia, care a cucerit Europa – Teodor Buzu

 

In Memoriam 

Vlad Pohilă: „Am fost un norocos, am crescut într-o familie românească, care nu a acceptat ocupaţia sovietică…”

Personalitatea lui Vlad Pohilă evocată de prietenii săi la Radio Chișinău, post care i-a găzduit tabletele despre Limba Română

Adio, frate Vlad Pohilă! Am pierdut o personalitate unică în tot spaţiul românesc, nu doar în Basarabia…

 

 

Sursa material: Vlad POHILĂ şi Flacăra TV

Sursa foto: arhivă istorică

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Dă-i un răspuns lui Flacăra TV | Vlad Pohilă despre Măiastra Maria Tănase: „Mi-e dragă de cînd am auzit-o prima data…” Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter