Dialoguri la Focul din Vatră: Luminița Dumbrăveanu – Victor Teleucă


In Memoriam scriitorului Victor Teleucă (n. 19 ian. 1932 – d. 12 august 2002)

Întru cinstirea poetului, eseistului, filozofului Victor Teleucă, supranumit Emil Cioran al Basarabiei, vă invit să citiți acest dialog cu mărturii despre începuturile scriitorului, pe care l-am realizat în anul 1994, la postul Național Radio Moldova, în cadrul emisiunii Dialoguri Culturale.

Mulțumesc scriitorului Dumitru Dan Maxim, redactor-șef al revistei Viața Basarabiei de la Chișinău, care a valorificat acest dialog radiofonic, publicîndu-l în ediția nr. 1 din anul 2017!

 

Recunoștință adîncă și familiei Teleucă-Garaba, pentru transcrierea și promovarea acestui dialog de suflet, pe care l-am recitit și eu cu viu interes după mai bine de 25 de ani!

Astăzi, în ziua în care a plecat la Ceruri poetul filozof Victor Teleucă, publicăm acest dialog și pe platforma de Unitate panNațională Flacăra TV & Film, dorindu-vă tuturor lectură plăcută! (Luminița Dumbrăveanu)

 

Lumină Lină Blajinului poet Victor Teleucă

 

 

Victor Teleuca-Dumitru Matcovschi-Petru Carare-Grigore Vieru

Poetul Victor Teleucă pe scena Uniunii Scriitorilor de la Chișinău, alături de colegii Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă (probabil), Petru Cărare, Grigore Vieru

 

 

despre DEBUT

Luminița Dumbrăveanu în dialog cu Victor Teleucă

 

– Domnule Victor Teleucă, bine aţi venit în studioul literar-artistic „Orfeu”. Ce senzaţii trăiţi ori de câte ori înregistraţi ceva pentru radio, adică pentru noi, deoarece ştiu că sunteţi un vechi şi fidel prieten al microfonului?

– De fiecare dată, parcă mă simt în altă lume, fiindcă, ştiţi, de aici, din faţa microfonului, parcă vorbeşti cu acel dincolo al tău, acel dincolo de persoana ta, care te priveşte ca dintr-o oglindă. Dacă observaţi, când vorbeşti cu cineva, parcă vorbeşti cu tine; în acel cineva ne aflăm noi, îl cauţi, te cauţi tu pe tine însuţi. Noica dădea un exemplu cu trenurile. Când se întâlnesc două trenuri şi se opresc în gară, toţi stau la ferestre şi privesc la celălalt tren. Se privesc reciproc şi zâmbesc, de parcă s-ar cunoaşte. Şi, zice Constantin Noica, nu e altceva decât faptul că ne căutăm pe noi înşine. Şi ne găsim în ceilalţi din celelalte vagoane.

– Domnule Victor Teleucă, vă propun să pornim chiar de la biografia şi cariera dumneavoastră literară şi, pentru că nimeni nu o poate cunoaște mai bine decât dumneavoastră, vă rog să recapitulaţi nişte ani „grei”, dar, sunt sigură, şi plini de mister.

– Mai mult nişte ani de mister, despre cât de grei nici nu mai vorbim, deoarece, cum spunea Vasilache, noi am venit dintr-un folclor. Şi ar fi fost bine dacă veneam noi din folclorul cela mare.

– Autentic.

– Autentic, dar noi am venit fiecare dintr-o părticică de folclor. Din acel folclor care era în satul fiecăruia dintre noi. Fiindcă, pe timpurile acelea, nu erau nici colective artistice şi nici televiziune nu era, ba nici radio nu era. Chiar dacă era acest radio, acel folclor local se fierbea într-o atmosferă izolată de altă lume. Şi iată, am venit cu toţii din acea lume izolată.

– Plus fondul de aur al părinţilor noştri.

– Da, fără doar şi poate. Eu zic de acel folclor pe care l-am învăţat acasă. Care zi de zi, vor părinţii sau nu vor, dar îl transmit copiilor, ori într-o formă, ori în alta. Mai ales în forma înţelepciunii când vor să-şi înveţe odraslele să se comporte bine cu oamenii, să fie de rând cu lumea şi să le placă frumosul. Esenţial e că ţăranul nostru a fost deprins cu frumosul cel mare, ţărănesc, care vine de jos, care creşte din pământ şi ia proporţii cosmice acolo, în casa ţărănească.

– Domnule Teleucă, până a trece la punctarea în ordinea cronologică a apariţiilor cărţilor dumneavoastră, vreau să vă pun o întrebare, poate puţin banală, dar importantă pentru mine. Ce însemna în anii ceia un debut pentru un tânăr? Acelaşi lucru ca şi în ziua de azi sau mai mult, pentru că era mai puţină intelectualitate, existau mai puţini oameni cărturari. Vă rog foarte mult să ne împărtăşiţi şi nouă acest sentiment.

– Un debut însemna mai mult decât ceea ce înseamnă astăzi. De ce? O să vă spun. Bunăoară, eu am început să scriu versuri din şcoală, atunci nu se scriau versuri la ziar. Ziarele erau puţine şi cele care ajungeau pe la noi nu publicau versuri. Aşa că nu ştiu care a fost motivul, punctul de pornire, forţele care m-au împins să fac versuri. Ţin minte, eram în clasa a treia şi ne dăduse învăţătorul pe acasă „Sobieţki şi plăieşii”, ne-a spus să facem o compunere din ceea ne-a citit domnul învăţător. Eu am scris-o în versuri. Asta a fost pe timpul războiului, în 1943. Aceea a fost prima încercare. A doua încercare a urmat în `45-`46, când s-a deschis în satul nostru şcoala de şapte ani. Învăţătorul de limbă ne-a citit dintr-un almanah literar o poezie a lui Liviu Deleanu, îmi amintesc şi acum – „Ce este dorul”. Ne-a citit-o frumos şi, deoarece nu erau manuale, ne-a spus: „Iată, din gândurile care decurg din această poezie faceţi o compunere”. Şi am scris compunerea în versuri. O compunere lungă, dar cu vreo cincizeci de greşeli, fiindcă aveam trei clase şi jumătate, le-am făcut, cum se spunea, româneşti… Dar de-acu` clasa a patra, jumătatea a doua a anului am făcut-o la ruşi. Am trecut iarăşi de la alfabetul latin la cel chirilic şi, desigur, eu ştiam ortografia pe care am învăţat-o atunci. De exemplu, se scria „singur”, pe urmă ni s-a impus „sângur” și multe alte lucruri care, pe urmă, ne-au încurcat foarte mult. Şi iată, această ortografie l-a pus în gardă pe învăţător şi el mi-a spus: „Dacă te mai prind că faci versuri cu greşeli de astea, te alung acasă.”

– Domnule Teleucă, vorbiţi-ne despre debutul dumneavoastră în literatură. Ce valoare avea un debut editorial?

– Debutul avea o mare valoare pentru noi, cei veniţi de la ţară, fără carte, fără nimic, fără bibliotecă. Dintr-o dată, te-ai pomenit în lumea mare a Chişinăului şi ţi se editează şi ţie o carte de rând cu, să zicem, cu Emilian Bucov, cu Andrei Lupan sau cu Nicolai Costenco, deşi Costenco a venit mai târziu la noi, când s-a întors din Siberia… Aşa că fascinaţia acestei prime cărţi consta nu atât în cartea însăşi, cât în felul ce prezenta o apariţie de carte pentru noi. Fiindcă citeam toate versurile tipărite în presa noastră, ţineam minte unde fusese publicat fiecare poet. În colţul de sus, din dreapta, de jos. Atât de puţine erau versurile care se publicau.

– Deci, aţi debutat, mai apoi aţi devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Vă văd mai rar pe la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. Ce înseamnă, de fapt, a fi membru al unei uniuni de creaţie? A scrie mai bine, sau poate înseamnă altceva?

– Nu înseamnă nimic. Cred că nu înseamnă nimic… Deşi parcă te-ar recunoaşte că meriţi să fii în rândurile scriitorilor, dar, în fond, e o asociaţie în care vin toţi. Un fel de club. Chiar aş spune, un fel de club în care se adună cei care scriu versuri. Am impresia, ba chiar certitudinea, că a apărea cu un stil prea original în literatură nu e chiar ceva bine venit. Fiindcă poţi să nu fii înţeles, poţi fi ignorat şi tratat ca un om neserios. Aşa e publicul nostru. El vrea să fii cum este el. Dar fiecare personalitate…

– Vede altfel lumea…

– Vede altfel lumea şi este într-un singur exemplar venit pe lumea asta, de aceea vrea să se impună aşa cum este el. Deci, nu trebuie să-i cerem mai mult decât poate face, sau să facă ceea ce facem noi.

– Fiecare carte pe care o editează un scriitor, nu e vorba numai de literatură, e un fel de „Întoarcere” în casa „dramaticului Eu”, ca să vă citez titlul unei cărţi, adică a Eu-lui acestei individualităţi. Întrebarea următoare o adresez mai mult poetului Victor Teleucă. Ce înseamnă poezia pentru poetul Victor Teleucă?

Înseamnă felul de a-mi trăi viaţa şi nu mai mult. Un colţ în care pot fugi de acasă…

– Chiar rămânând acasă…

– Da, chiar fiind acasă, poţi fugi de acasă. Te transpui într-o altă lume.

– Domnule Victor Teleucă, ştiu că vă place foarte mult muzica clasică, muzica noastră folclorică. Cum credeţi, care este interacţiunea dintre aceste două dimensiuni ale spiritului: muzica şi poezia? Există o graniţă între ele?

– Ar fi o graniţă. Dar e o graniţă care nu este păzită de nimeni. Se poate trece din una în alta fără nici un fel de paşaport. Desigur, dacă ştii să treci. Trebuie să ai bunăvoinţă şi aptitudini de a putea trece dintr-o lume în alta. Deşi parcă e aceeaşi lume a creaţiei, totuşi sunt două lumi diferite şi muzica pare să fie tăcerea cuvintelor. Dacă observaţi, un cântec frumos, dacă e frumos, nu face nici o trimitere la cuvintele pe care le are. Deşi poate că ar trebui să le aibă, dacă muzica este făcută direct pe acest text, dacă este inspirată de acest text. Dacă însă nu e inspirată, dacă ţi s-a dat numai măsura, iar muzica e de acum gata şi tu ai făcut numai cuvintele, astea-s lucruri absolut diferite. E ca și cum i-ai spune unui om că-l iubeşti, dar, uitându-te la el şi spunându-i acest lucru, te-ai gândi la altcineva…

– Ce vă place cel mai mult?

–  Îmi place cel mai mult şi aş vrea să ascult la nesfârșit „Către Elisa” de Beethoven.

– Îmi permit să citez câteva rânduri dintr-o carte de a dumneavoastră mai de demult: „Tatei îi plăcea la nebunie toamna şi mi-a lăsat-o fără comentarii”. Suntem în contextul toamnei şi aş vrea să vă întreb ce loc are toamna în sufletul dumneavoastră, pentru că îi aveţi rezervat un spaţiu, cu siguranţă.

– Desigur, îmi plac toamnele. Ştiţi de ce? Acel fior de melancolie, acel fior de ceaţă care se întinde pe văile satelor noastre face o legătură cosmică frumoasă între suflet şi înălţime. Aşa cum clopotarul care trage clopotele parcă ar face legătură sătenilor cu înălţimea, cu divinitatea. La fel şi această ceaţă, albăstrie, acest firicel care parcă se întreţese prin sufletele noastre şi înălţime. M-aţi întrebat ce este poezia? Un poet spaniol spunea într-o poezie chiar: daţi jos rimele, aruncaţi semnele de punctuaţie, daţi la o parte cuvintele şi, după ce nu rămâne nimic, aceea este poezie. Aşa e şi acest spirit al nostru. Daţi totul la o parte, daţi omul la o parte şi, dacă o să reuşiţi să-l mișcați de pe locul pe care stă, care i s-a rezervat, acolo va rămâne spiritul lui.

– Spiritul arde, dar arde într-un foc imaterial. Adică emoţiile noastre…

– Emoţiile, sigur că da…

– Sentimentele. Aţi făcut puntea de legătură cu următoarea mea întrebare. Deci, să ne referim la polemica actuală a generaţilor de creaţie. Ce credeţi despre curentul discutabil la această oră post-modernist? Şi, în general, despre conflictele dintre generaţii, care mi se par fireşti, aşa cum viziunile diferă.

– Conflictele acestea sunt foarte fireşti, deoarece, dacă ne bazăm pe dialectică, dacă ne conducem de această dialectică, înţelegem: conflictele sunt inevitabile. Pentru că, repet, fiecare vine cu lumea lui şi vrea să-şi afirme lumea sa, aşa cum o vede el. Şi nu va ceda niciodată. Nici nu trebuie să cedeze. Cum poate să-mi cedeze mie cineva, când vine el cu o lume pe care eu aş dori să fie altfel? El nici nu poate fi altfel. Eu nu am niciun drept moral să-i cer să fie altceva decât ceea ce este.

– Vedeţi actualmente, în acest spaţiu, o generaţie, un anume grup de poeţi, de scriitori care au o influenţă, care au reuşit să-şi facă o tradiţie literară? Ce părere aveţi despre procesul de creaţie de aici?

– Cred că în generaţia lui Emil Galaicu-Păun e însuşi Emil Galaicu-Păun, Nicolae Popa, mai pot fi numiţi şi alţii. Modernizarea poeziei are felul ei de a fi, deoarece poezia, în decursul istoriei pe care a trecut-o, prea puţin s-a schimbat. Să dăm un singur exemplu, Epopeea lui Ghilgameş. Toate acele versuri care s-au păstrat, scrise pe nişte tăbliţe arse de lut încă din Mesopotamia, sunt cele mai moderne versuri la ora actuală, prin felul cum sunt prezentate, prin felul cum sunt gândite. Prin urmare, omul nu prea a făcut mari descoperiri prin gândirea sa.

– Cum spunea Eliade: „ceea ce facem (adică oamenii care scriem) nu e ceva original, ci ceva personal”.

– Personal, într-adevăr. Într-un fel, nu ne naştem pe loc gol. Până începem să scriem prima poezie, primul vers, câte versuri citim până atunci? În scrisorile de la redacţie ni se răspundea: citiţi cât mai mult şi învăţaţi cum se scrie. Păi bine, nu e vorba să înveţi cum se scrie, trebuie să înveţi cum se gândeşte. Fiindcă nu trebuie să înveţi cum scrie cutare sau cum scrie celălalt, dar trebuie să vezi cum gândesc ei, ca tu, privind, făcând analiza acestei gândiri pe care o ai în faţă, să gândeşti, la rândul tău, altfel. Tu eşti altfel, cum spunea Nichita Stănescu. Să facem referinţă la acelaşi Constantin Noica. El spune: „Tu chiar în creaţiile tale nu eşti tu, tu eşti altul”.

– Absolut… și aici vine o întrebare inevitabilă: Ce înseamnă o personalitate? Ce înseamnă a fi o personalitate? Dacă ştii să gândeşti? Dacă ai har? Şi dacă mai obţii pe parcursul vieţii alte câteva virtuți…

– Sunt oameni îndrăzneţi, oameni încăpăţânaţi ce se apucă să înveţe lucruri pe care nu oricine este capabil şi nu oricine are voinţă să le înveţe. Fac iarăşi referinţă la Constantin Noica. El spunea: „Am făcut trei prostii în viaţa mea. Prima, când eram elev la liceu, m-am ras pe cap, fiindcă era la modă să umblăm iarna cu capul ras, m-am îmbolnăvit şi am stat două luni la spital, dar în schimb, l-am citit pe Platon din scoarţă în scoarţă.” A doua prostie a fost că a schiat şi şi-a rupt o coastă. Iar a treia prostie, zice, m-am apucat de politică şi am stat opt ani la închisoare. Dar zice, „şi când mi-am rupt coasta am stat şi am citit, şi când am stat la închisoare, am gândit şi răzgândit lumea din nou”.

– A fost o personalitate şi a rămas o mare personalitate… Domnule Victor Teleucă, la ce cărţi vă place adesea să reveniţi?

– Revin cu plăcere la mai multe cărţi. Revin la Benedetto Croce, revin la Constantin Noica, revin la Mircea Eliade, la Nicolai Hartmann şi la o serie întreagă de esteticieni şi filosofi. Aceștia îmi dau bucata de pâine spirituală, pe care nu mi-o poate lua nimeni şi pe care o am din belşug pe masa mea şi alături de perna mea. Îi am şi cu o mână aprind lampa de masă, cu cealaltă de-acu` pipăi o carte care se iveşte dintre aceste cărţi frumoase, într-adevăr care…

– Merită să fie citite la nesfârşit…

– Pentru care merită să trăieşti…

– Deci, aceste cărţi fac parte deja din biblioteca memoriei dumneavoastră… Este foarte bine că revenim la cărţile dragi nouă, dar ce vor face urmaşii dumneavoastră, care la un moment dat vor simţi nevoia să revină la opera lui Victor Teleucă? Or, dumneavoastră nu aveţi reeditată nicio carte cu grafie latină, în româneşte, în acelaşi context, vă întreb dacă nu v-aţi gândit la editarea unei cărţi de eseuri şi tablete, pentru că vă reuşesc mult?

– Ba cum să n-am o carte cu caractere româneşti? O am, e gata culeasă, dar stă la mine acasă, pe masă… Şi a fost scoasă din circulaţie, din plan, nu ştiu de ce. Dar acum nici nu mai contează. Fiindcă această carte trebuia să apară mai înainte. Cartea e bună atunci când e nouă pentru autor… Despre ce carte de eseuri aş mai putea vorbi acum? Să-mi caut sponsor…, cine să-ţi dea acum hârtie, bani pentru a o tipări? Cu toate acestea, ştiu că nu cu mulţi ani înainte se spunea: dacă ţi-ai edita singur cărţile, nu le-ai scrie. Nu-i adevărat! Eu încerc să mă conving pe mine că n-are nimeni nevoie de scrisul meu, dar eu continui să scriu, nu ca o ambiţie, ci ca o flămânzire de…

– De suflet…

– De suflet… Mă aşez la masa de scris atunci când am inspiraţie şi scriu ceea ce vreau, cum vreau. Eu nu mă gândesc la ceea ce va fi pe urmă. Nu va fi nimic, deoarece fiecare rând pe care-l scriu îl neagă pe cel precedent. Aşa că ultimul vers pe care am să-l scriu va fi negarea negaţiei a tot ce am scris până acum…

 

Luminița Dumbrăveanu,

emisiunea „Dialoguri Culturale”, Radio Moldova, toamna 1994

 

Poetul, eseistul, traducătorul şi publicistul Victor Teleucă s-a născut la 19 ianuarie 1932 în satul Cepeleuţi, fostul judeţ Hotin. A debutat în 1958 cu volumul „Răscruce”, fiind urmat de o prodigioasă activitate literară. Mai mulţi ani i-a consacrat muncii la revistele literare: „Cultura”, „Literatura şi Arta”. Fiind acuzat de naţionalism, Victor Teleucă a fost dat afară de la serviciu şi vreme de 15 ani i s-a interzis să editeze cărţi, să publice versuri. Este laureat al Premiului de stat, Maestru emerit în arte, Cavaler al Ordinului Republicii. Victor Teleucă s-a stins din viaţă la 12 august 2002. 

 

VB_COPERTA_2017_nr-1-tipo-1

Copertele revistei „Viața Basarabiei”, nr. 1 din 2017

 

 

 

Flacăra TV & Film recomandă şi:

Poetul filosof Victor Teleucă omagiat la Chișinău prin lansarea a două cărți noi

DUMITRU MATCOVSCHI DESPRE MARELE SĂU CONTEMPORAN TELEUCĂ

 

  

Sursa material: Radio Moldova și revista „Viața Basarabiei”

Sursa foto: „Viața Basarabiei” / „Moldova Suverană” / Wikipedia

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md

Recomandă prietenilor

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Flag Counter