Dialog document cu Artista Maria Drăgan, realizat de Gheorghe Budeanu cu câteva zile înainte s-o pierdem…

Maria Dragan filmari Loteanu-captura Flacara Film 1

Cu acordul autorului, cunoscutul publicist și scriitor Gheorghe Budeanu, publicăm pe Flacăra TV acest document deosebit de prețios, care cuprinde ultimele gânduri, frământări, mărturii sincere și durute ale mult pătimitei Artiste Maria Drăgan, una dintre cele câteva Marii vrednice, binecuvintate de Dumnezeu, ale Culturii și Artei românilor din toate timpurile.

E un dialog înduioșător și zguduitor deopotrivă, Artista vorbește cu atâta dragoste de viață, de oameni și, totodată, poartă în sufletul ei atâta amărăciune… Doamne, câtă nedreptate s-a comis față de această femeie frumoasă, cuminte, bună și talentată, care n-a avut loc pe pământ decât 39 de ani!

La 23 iulie 2017 (oficial – 23 august), îndrăgita Artistă Maria Drăgan ar fi împlinit 70 de ani.

Discuția a avut loc în satul de baștină al interpretei, Bălăurești, Nisporeni, la începutul lunii octombrie 1986, iar la 6 octombrie s-a aflat că Maria noastră scumpă nu mai e…

Dialogul a apărut câteva zile mai târziu, veți desprinde asta și din prefața autorului, în săptămânalul Literatură și Artă, apoi în cartea publicistului Gheorghe Budeanu Vai, sărmana Turturică…, editată în anul 1999.

Într-o postare recentă pe rețelele de socializare, autorul a scris că speră să poată reedita această carte în toamna anului 2017, evident, revăzută și completată.

Dumnezeu să te ajute, dragă Gheorghe! Îți mulțumim din inimă că măcar tu i-ai fost aproape în ultimele zile ale Artistei, oblojindu-i rănile multe și adânci! (Luminița Dumbrăveanu)

Lumină din Lumină sufletului curat și blajin al Mariei Drăgan

 

Maria Dragan filmari Loteanu-captura Flacara Film 2

Captură din filmările regizorului Emil Loteanu la Bălți

 

Maria DRĂGAN: „Lume, lume, soro lume…”

Acum, când am rămas singur în faţa acestei foi albe şi când şoptesc numele omului cu care am vorbit la începutul lunii octombrie, schiţând dialogul care urmează, un sentiment de revoltă şi durere îmi încrâncenează inima atât de tare, încât mă surprind că vreau să trântesc cu pumnul în masă. Îmi dau seama, însă, că, la această oră târzie, aş putea speria copilul meu ce doarme liniştit şi, odată trezit, numaidecât mă va întreba ce s-a întâmplat. Evident, aş simţi nevoia să-i mărturisesc adevărul: noi, o boaghe de oameni de pe o gură de rai, nu ne-am învăţat încă, după atâtea lecţii la şcoala vieţii, să ocrotim ceea ce avem mai sfânt. Un caz elocvent – Maria Drăgan, extraordinara Maria Drăgan, cântecul căreia te făcea să laşi totul şi să o asculţi… Astăzi n-o mai auzim cântând, pentru că ea, aflându-se mai mult timp în afara atenţiei noastre, s-a văzut constrânsă de împrejurări să se retragă, taciturnă, într-o căsuţă bătrânească de la poalele satului natal.

Înainte de a pleca la Bălăureştii Nisporenilor, am vorbit cu câţiva oameni de cultură care au cunoscut-o în timpul ei de lumină şi de zbor. Absolut toţi, surprinşi, m-au întrebat: „Oare pe unde o fi ea acum?”

În prag de seară coboram prin pulberea drumurilor şi a hudiţelor spre marginile unui sat cu casele împrăştiate haotic pe coline. În vale, pe malul râpei din preajma imaşului, într-o căsuţă „mititică” trăieşte mama Mariei Drăgan. Nădăjduiam s-o găsesc acolo şi pe cea care ne-a bucurat mai adineauri cu cântecele ei. Oameni din partea locului m-au îndrumat spre poalele imaşului, de unde, în liniştea serii, răzbăteau glasurile ciobanilor şi sunet de talangă.

Zadarnic încercam să pătrund tainele ce-au frânt zborul cântăreţei. Ceţurile au început să se destrame numai odată cu deschiderea portiţei de la ograda unei case mici, acoperite cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ şi cu ferestruicile întunecate de singurătate. În ogradă – câteva foi de ardezie, nişte rădăcini de nuc şi două butoiaşe uscate atât de tare, încât poţi băga degetele printre doage. Pe prispă – ofemeie mai bătrână decât casa. Probabil, nici nu prea vede, nici nu prea aude, nici nu prea se mişcă. Totuşi, intru, pentru ca, spunându-i bună seara!, s-o întreb unde-i Maria.

– Nu ştiu. S-o fi dus în sat, răspunde scurt, căutând să înţeleagă cam cine sunt şi ce vreau.
Îi spun că n-o cunosc pe fiică-sa, dar că aş vrea s-o văd şi să-i vorbesc. După ce subliniez gândul bun al sosirii mele, bătrâna se dă de gol:

– Îi în grădină, dragul mătuşii, culege poamă. Numai te rog să nu-i torni sare pe rană. Uneori, când o aud cântând la radiul ista de perete, o strig din grădină. Se supără, fuge pe malul iazului şi n-o mai văd multă vreme. Îmi spune inima că ea plânge acolo…

În grădină, o umbră zăboveşte în preajma tufelor de viţă-de-vie, iar mâinile ei caută ciorchinii ascunşi pe sub frunze. La început, mi-am zis că o fi fiind vreo femeie de prin vecini, chemată la ajutor. Când culegătoarea întoarce ochii spre mine, privirile-i blânde, adânci, limpezi, inteligente, m-au făcut să înţeleg că o am în faţă pe frumoasa cântăreaţă care, acum câţiva ani, făcea sute, mii de spectatori s-o asculte cu sufletul la gură. Apoi am auzit-o vorbind şi m-am bucurat.

Aflându-mi intenţiile, i-a înflorit faţa. Zice:

– Hai pe malul iazului. Am iaz în grădină şi acolo-i mai linişte. Eu ţi-oi vorbi, iar tu vei prinde peşte, că am şi undiţă.

Ne oprim lângă oglinda unui mic heleşteu adumbrit de păpuriş, cu iarba de pe maluri bătătorită de parcă adăpostise toată vara o şatră. În apă e aruncată nuiaua unei undiţe. Maria o ridică, îi încearcă cârligul şi o aruncă înapoi, spunându-mi:

– Ştiu şi romanţa peştişorului.

Zâmbeşte şi începe a cânta încet, ca şi cum s-ar teme să n-o audă ciobanii de la stâna de alături. Mărturisesc aici că mai mult timp am fost obsedat de gândul s-o găsesc pe Maria Drăgan, interpreta ce trecuse asemeni unui meteor pe bolta cântecului nostru popular, ca, apoi, să dispară în negura uitării. Acum nu-mi vine a crede ochilor: ea stă în faţa mea şi îngână un cântec.

– Nostalgică romanţă.

– Când o cânt împreună cu mama, e şi mai frumoasă.

– Am înţeles că în această casă trăiţi numai cu mama. Mai aveţi şi alte rubedenii?

– Neamul Drăganilor a fost mare. Părinţii mei, Anastas şi Alexandra Drăgan, au avut şase copii. Casa noastră, de când o ţin minte, aici stătea şi tot aşa arăta. Tata era mare meşter lemnar. Aducea stejarul şi nu ieşea din ogradă până nu gătea o sanie sau o căruţă – adevărate bijuterii, nu alta… Mama îmi povesteşte că tata a murit de multă trudă. Mama-i din ’8 şi, când se organizau colhozurile, a fost aleasă deputat. Cunoaşte o mulţime de cântece. Uneori le îngânăm împreună, îi bătrână de-acum şi, dacă-i bătrână, n-o pot lăsa singură.

În viaţă mai am o soră şi un frate. Fratele Nică, adică Ion, lucrează lemnar în satul nostru. Îi cătat ca şi tata. Să vezi ce poartă cioplită, ce casă are!.. Îi bărbat zdravăn, are palmele ca nişte căuşe: să te atingă o dată, îi săruţi picioarele. Da’ nu te uita aşa la mine, îi om bun, nu ţi-a face rău nici cât îi negru sub unghie.

Sora mea, Nina, trăieşte la Afumaţi şi, de asemenea, cântă bine. Are trei copii şi pe unul l-a numit Săndel, în cinstea mamei. Când cântă, oamenii o iscodesc de nu-i cumva neam cu Maria Drăgan. Nu pot uita de Tecla, cea mai mare fiică a mamei. Era atât de frumoasă, încât scotea flăcăii satului din minţi. Fetele o invidiau şi-i purtau pică. S-au sfătuit că ar fi mai bine să n-o vadă nici ele, nici flăcăii. Nu ştiu ce-au făcut, ce-au dres, dar, într-un timp scurt, sora mea s-a subţiat şi s-a stins ca lumânarea. Când a murit, aveam şase anişori. Mama era cât pe ce să se topească de scârbă. Acesta-i, se vede, destinul Drăganilor mei – inimă îndurerată…

– Banală, cred, întrebarea care vrea să urmeze, precum banal voi fi arătând şi eu pe malul acestui iaz. Totuşi, n-o pot evita şi de aceea vreau să te întreb: când te-ai pomenit răpită de prea frumoasa pasăre măiastră care este cântecul?

– Hai să vorbim mai simplu, că-i păcat să boieşti cuvintele. Am cântat cu tot neamul nostru, cu alte fete din Bălăureşti. Ce minunat mai cântau fetele noastre! Aveam un acordeonist pe nume Vasile Răzvanu. Un altul – Alexandru, poreclit Chioru – veneade la Măcăreşti. Flăcăii de la noi jucau „Tăbăcăreasca”, un dans tare bătrân. După ce am absolvit opt clase, am lucrat un timp în gospodărie. Şaisprezece fete din brigada lui Dionisie Vlad îngrijeau grădina de după prima linie a hotarului. Aveam permis de trecere pe la pichetul de grăniceri. Creşteam roşii, vinete, castraveţi… La amiază toate şaisprezece fete ne scăldam în apa limpede a Prutului. De cântat, cântam ziulica întreagă. Spre sfârşitul zilei toate începeam cu „Vin’, bădiţă, vin’ deseară”. Cântecul se auzea până în mijlocul satului şi femeile-şi spuneau: „Iaca-i seară, vin fetele acasă…”.

(Se ridică, scoate undiţa din iaz şi, văzând cârligul neatins, îngână, de parcă s-ar afla aici de una singură: „Prinde-te, peştişorule, că nu degeaba ţi-am cântat”. Aruncă iarăşi nuiaua în apă şi mă priveşte întrebător. Adică: ce mai doreşti, că am şi alte nevoi pe capul meu.)

– Am venit să-ţi solicit un interviu, iar tristeţea ta mă dezarmează. De ce eşti îndurerată?

– Cum să fiu îndurerată lângă mama? De ce, adică, mi-ar fi trist pe malul acestui iaz, unde pot asculta în voie tălăngile stânei? Trist trebuie să-ţi fie prin străini, nu acasă. Prin străini omul e însingurat, chiar dacă râde, chiar dacă-i aplaudat. Aşa cred eu acum…

– Fiind mezină în familie, mătuşa Alexandra, conform unor tradiţii, ar fi trebuit să te oprească lângă dânsa. Dacă făcea atare lucru, Moldova rămânea mai săracă în cântece, iar astăzi nimeni nu mai întreba unde-i Maria Drăgan…

– Lucram la grădină. Într-o seară, vecina s-a lăudat mamei că fiică-sa pleacă la o şcoală din Chişinău. Lauda ei m-a atins la inimă şi a doua zi am plecat la Călăraşi – atunci satele de prin aceste părţi se subordonau acestui centru – să-mi caut documentele, că nici „mitrică” nu aveam. De acolo, direct la Chişinău. Am dormit la gară şi toată noaptea m-am gândit să prezint documentele la şcoala de pictură. Pot desena. Dimineaţa, însă, m-am răzgândit şi am plecat direct la şcoala de muzică „Ştefan Neaga”. Lucru lesne de înţeles: nu eram pregătită pentru a susţine examenele. După ce trăgeam biletul, mă aşezam în banca din urmă şi căutam să ascult atent ceea ce răspundeau abiturienţii din faţa mea. Aşa îmi aminteam de verb, adverb, subiect, predicat… Am susţinut examenele pe „bine” şi am fost înmatriculată. Voi fi avut sclipiri de har în mine. Ţin minte, la anul întâi am scris o compunere, care multă vreme m-a făcut să nu ies din lauda învăţătorului. „Fata asta are talent”, repeta el în fiecare zi. Îmi închipui ce „coarne” avea să-mi facă, dacă mai afla că scriu şi versuri.

– Ca şi cum ai fugit de acasă…

– Curat aşa. Mama rămăsese singură, aşteptând ea însăşi ajutor, că-i eram copil de nădejde. Bursa nu-mi ajungea de cheltuială şi, deseori, umblam flămândă. În acest sens, nu pot să nu-mi aduc aminte cu recunoştinţă de Petru Constantinovici Stroiu, pedagog de specialitate care, când mă duceam dimineaţa la lecţii, mai întâi mă întreba dacă am mâncat. Îl minţeam, iar ochii mă dădeau de gol. Scotea o rublă şi mă alunga din auditoriu: „Du-te şi mănâncă mai întâi”.
Primul cântec pe care m-a pus să-l învăţ a fost „Oi, tî, Volga-matuşka, russkaya reka”. Avea o voce grea, că se cutremurau geamurile când cânta. Mai târziu, am luat parte la activitatea brigăzii de agitaţie a şcolii. Prezentam concerte prin sate. A învăţat cu mine şi Vasile Goia, care mă acompania la pian. Ghici: cine mi-a fost pedagog la Solfegiu şi Teoria muzicii?

– …

Eugeniu Doga. Mai târziu, studenţii care cântau pe la nunţi îmi ziceau: „Hai cu noi, dacă nu vrei să cânţi, măcar ai să mănânci”.

(Scot o ţigară, o aprind şi fumez îngândurat. „Ştiu şi romanţa ţigării”, zice, apoi cântă, cântă până la urmă: „Iubirea noastră-ncet s-a stins, / Precum s-ar stinge o ţigară…”.)

– Aveai deja cunoştinţe muzicale, ştiai multe cântece, posedai ceea ce-ţi poate da numai natura – voce. Era necesară doar o scenă în luminile căreia să-ţi deschizi sufletul. Când ai apărut în faţa publicului mare?

– Aproape terminam anul doi, când televiziunea anunţase un concurs al interpreţilor de muzică populară. Am vrut să mă prezint şi eu, dar, auzindu-l pe conducătorul tarafului nostru spunând cu ironie: „Auzi, mă, vrea la televiziune!”, m-am dezis. Nu peste mult timp – era prin 1966 – la Filarmonică se înfiinţa un ansamblu de muzică populară. Însoţită de Dumitru Blajinu, m-am dus să-mi încerc norocul. Ţin minte, membru al comisiei era şi Nicolae Sulac. Am interpretat câteva cântece de-ale mele, de-acasă, şi tare m-am mai bucurat, auzindu-l: „Asta-i!”. Printre cei rămaşi erau şi Anastasia Istrati, Vasile Marin, Valentina Cojocaru, apoi veni şi Ion Bas. Astfel, la Filarmonică luă naştere ansamblul de muzică populară „Mugurel” condus de Valeriu Negruzzi. Leafa mizeră, din care trebuia să-i mai plătesc şi gazdei, era, totuşi, mai mare decât bursa, iar pe lângă toate, condiţia de artist urma să-mi aducă şi un nume în lumea cântecului. Eram pe atunci naivă şi credeam că toţi oamenii sunt ca pâinea cea caldă. Of, lume, lume, soro lume… Acum, cu mintea mea odihnită, îmi dau seama că prea bine cântam ca să nu-mi fac duşmani din invidie. Asta-i, că dacă începi să-mi calci pe bătătură…

– Departe de mine un atare gând… Vreau, pur şi simplu, să ajungem la cântăreaţa Maria Drăgan, cea pe care, de mai mulţi ani, o port în icoana sufletului meu.

– Aproape toate cântecele mele erau de acasă, de la Bălăureşti. Am început cu „Măi, Ioane…” şi „Vino, bade…”, după care au urmat „Colo-n vale, la fântână…”, „Colo-n vale, la pârău…”, „Vai, sărmana turturică…”, „Lume, lume…”. Mai mult, însă, mi-au plăcut romanţele. Aşa-i că demult n-ai ascultat „La fereastra casei mele…”, „Am început să-mbătrânesc…”? Ehe! Cântece-s multe, dar se stinge soarele şi rămâne lucrul…

(Ultimele ei cuvinte nu se atinseră încă de oglinda lacului, că se şi auzi glasul bătrânei Alexandra: „Hai, Marie. Vine noaptea şi rămânem cu poama neculeasă. Omul cela poate să stea aici şi o săptămână, că-i plătit, iar noi ce ne facem? Lasă-l să vină într-o zi de sărbătoare”. Maria, dându-mi de înţeles că mai are de spus lucruri interesante, îi aruncă cu blajinătate în glas: „Nu te aprinde, mamă, că nu se scutură orzul chiar acum…”.)

Cu cântecele acestea şi cu altele, că ştiu câteva sute, am cutreierat republica, ţara. Am fost şi în Ungaria. Unde cântam noi, lumea se aduna chiar „ca la concert”. Aflându-ne în deplasări prin republică, nu puteam scăpa de spectatori. Ne organizau întâlniri pompoase şi pompoase… despărţiri.

(Îmi duc palma la frunte: iată încă un soi de duşman, duşman care, în vremurile nu de mult apuse, se numea „şestoi vopros”.)

Stai să-ţi mai spun. Măcar îmi pare bine că în viaţa asta a mea tulburată, dureroasă, dar şi frumoasă, mi-am spălat faţa cu apă din Baikal şi Balaton. Acum pot să stau liniştită şi pe malul iazului din grădina mea, care, să-ţi spun drept, îmi place mult. Am cutreierat ţara în lung şi în lat, am văzut oameni aplaudând sau plângând de o bucurie, pe care numai cântecul adevărat o poate explica. Când interpretam „Lume, lume…”, să fi fost prezente milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. La Baikal, pe o vale mare şi frumoasă, mi se părea că ecoul vocii ajunge la marginea ţării. Ieşind să interpretez „Lume, lume…”, puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam înainte mânoaicele acestea ale mele (le arată) şi (cântă):

C-aşa-i viaţa- trecătoare,
Unul – naşte, altul – moare,
Lume, soro lume…
Cel de naşte – necăjeşte,
Cel de moare – putrezeşte,
Lume, soro lume…

Terminam cântecul şi, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-şi poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată, începea să bată zgomotos din palme: „Bravo! Bravo! Bravo!” Vocea-i voce… Aşa mi-a dat-o maică-mea şi nimeni nu mi-o poate fura. Eh, nu ştii tu ce înseamnă asta. Măcar să fi crăpat ceilalţi solişti, că n-aveau ce-mi face: cele mai multe flori eu le adunam.

– Formaţia „Mugurel” adunase cele mai promiţătoare interprete de muzică populară de la noi, pentru ca apoi… să le împrăştie. Care-i cauza?

– Nu pot să-ţi spun. Nu prea ştiu. Ne-au anunţat că „Mugurel” se desfiinţează şi gata, să nu mai batem nici într-o uşă. Ne-am împrăştiat ca potârnichile. Răul, ţi-aş spune-o, venea tot din colectivul nostru. Ştii de ce?

– …?

– Pentru că unii solişti vroiau să ajungă artişti emeriţi de la primele cântece. Când ne întorceam din deplasări, alergau repede la minister. Acolo, cu părere de rău, s-au găsit urechi care îi ascultau… Nu-i vorbă, m-am poticnit şi eu în viaţa asta. Fiecare om, o dată sau de două ori se poticneşte în viaţă. Calul, că-i cu patru picioare, şi tot se poticneşte. Şi-i rău că se întâmplă una ca asta. Ţi-aminteşti o vorbă de-a noastră, moldovenească, care spune: „De bun ce-am fost…”. Uite, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Of, că mult rău mi-a mai făcut…

– Cine?

– Nu-ţi mai spun, că ai să scrii. Mai bine las-o în plata Domnului. Viaţa e asemenea unui traseu de maraton. Uneori se întâmplă ca acel din urma ta să-ţi pună piedică, să păşească peste tine şi, ajuns triumfător la finiş, să te arate celorlalţi cu degetul. Mulţi au să râdă, văzându-te prăfuit şi şchiopătând. Să fi avut o soră mai mare, o soră de viaţă, care să mă îndrume…

(Iată ce i-a lipsit Mariei Drăgan: sprijinul omului de alături, al unui om binevoitor. Iar el nu s-a găsit. Nimeni, absolut nimeni, nu şi-a asumat cinstita datorie de a o susţine.)

– Am avut ocazia să ascult cuvinte calde despre Maria Drăgan…

– Îmi plăcea să trăiesc bine aproape cu toţi, nebănuind că unii trag foloase din asta. Bunăoară, insistau să plec cu ei la nunţi, ştiind că slava şi vocea mea numaidecât le va aduce miişoare în buzunar. Alteori, colegii de ansamblu mă minţeau că-s bolnavi, că le-au venit rude, că au treburi prin oraş şi făceam concertele numai cu Vasile Marin. Eu prezentam programul, eu cântam… Dar ar fi păcat să zic, că nu m-au înconjurat şi oameni buni. Astăzi m-aş închina în faţa lui Dumitru Blajinu. Alexandru Fedco, care, pe atunci, era directorul Filarmonicii, ne-a fost ca un tată. Mai ţin minte vorbele lui: „În deplasări, când vă aşezaţi la masă, nu mâncaţi chiar totul, mai lăsaţi în strachină…”. Oricât de tristă aş fi fost, mă bucuram văzându-l pe Nicolae Sulac. Venea la noi şi, dacă făceam un teanc de plăcinte ca la mama acasă, îi curgeau ochii, nu alta. Se adresa celorlalte fete: „Când o să faceţi şi voi aşa plăcinte? Voi, când faceţi un borş, miroase a asfalt!”, iar Ion Suruceanu

– L-ai cunoscut îndeaproape şi pe Ion Suruceanu?

– Văd că nu eşti informat deloc. După ce s-a desfiinţat „Mugurelul”, am trecut în „Bucuria”. Am mai cântat cu „Lăutarii”, iar în timpul cutremurului din 1977, la restaurantul „Beciul Vechi”, apoi într-o formaţie de la Palatul de Cultură al Sindicatelor din Chişinău. Cu Ion Suruceanu am cântat vreo patru ani în formaţia „Bucuria”. Să cânt muzică uşoară am învăţat plângând. Zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec. Valeriu Strâmbeanu mă îndemna mereu: „Hai, Marie, mai încearcă o dată…”. În sfârşit, mi-a reuşit, ca apoi toată lumea să fie a mea. Apăream pe scenă într-o rochie neagră de velur, cu coafură frumoasă… Ion Suruceanu cânta „Radule, de unde vii?”, iar eu „Lume, lume…”. Uneori eram cazaţi în hoteluri luxoase, alteori dormeam flămânzi prin gări. Mi se înseninează sufletul, amintindu-mi cum treceam pe strada Lenin a Chişinăului şi lumea din jur şoptea: „Uite-o: Maria Drăgan… Asta-i Maria Drăgan…”.

– Astăzi nu mai şopteşte, Marie.

– Ştiu… Uneori… Uneori mă pornesc cu sufletul răvăşit spre Chişinău. Nu demult, m-am întâlnit acolo cu Vera Mereuţă. Zice: „Păcat de vocea ta, Marie. La televiziune toţi regretă. De ce nu te adresezi lui Aurel, aţi învăţat împreună şi acum el e locţiitor de ministru…”.

– Şi ce i-ai răspuns?

– „Voi toţi sunteţi numai cu regretful…”, iată ce i-am răspuns. Trecui o dată şi pe la Filarmonică. Am nimerit la o repetiţie de-a lui Nicolae Botgros. Le-am cântat. Botgros a lăcrimat şi a spus că-i pare rău de mine. El ca el, dar au mai spus-o şi alţii, din cauza cărora am ajuns într-un asemenea hal…

– Când le-ai dat toate pe una şi te-ai întors acasă? Când te-ai certat cu cântecul, soro Marie?

– Vai de mine! Cine te-a minţit că m-am înstrăinat de cântec? Să nu spui aşa ceva. Cântecul nu se termină niciodată. Obosisem în atmosfera ceea… În plus, fusesem bolnavă de tuberculoză. Am suferit vreo şase luni. Apoi, risipa de nervi mi-a atacat picioarele. Acum mi-i mai bine.

– Înainte de a veni încoace, vorbisem cu Dumitru Blajinuşi l-am văzut îngrijorat: cum de nu te doare inima, când te gândeşti la scenă, la o formaţie?

– Ei, nu mă doare inima… Unde am eu norocul cela să mă întorc într-o formaţie! Cântece am multe şi frumoase, vocea, slavă Domnului, nu m-a părăsit. Dar mă mai gândesc: ce să fac cu mama, ce să fac cu casa, căreia numai acoperişul i-a rămas la suprafaţa pământului? Nu vine nimeni. Nu vine măcar să rupă poarta şi să şuiere o dată în ograda asta, dar încă să te mai ajute… După cutremur nici prin gând să le treacă celor de la sovietul sătesc să vadă dacă nu s-a prăvălit casa peste noi.Atunci, în acea noapte de groază, a alergat un copilaş din vecini şi a strigat la poartă: „Mâcă Alisandră! Mâcă Alisandră! N-aţi murit?” Nu, n-am murit. Mai avem de trăit, de trăit frumos pe această vale cu amurguri liniştite şi cu sunet de tălăngi. Iar sufletului nici nu-i trebuie mai mult…

* * *

Aşa şi ne-am despărţit. Eu – cu gândul s-o văd cât mai degrabă la Chişinău într-o formaţie de muzică populară, ea – rămasă în mijlocul drumului cu un zâmbet trist pe faţă.

Ajunşi aici, dragă cititorule, aş vrea să ne mai întoarcem o dată la acele mărturisiri în care spuneam că-mi este frică să nu-mi trezesc copilul din dulcele-i somn. Cred că am procedat bine lăsându-l să doarmă. N-ar trebui să ştie şi el lucrurile despre care am vorbit astăzi. Vor trece un an-doi şi, poate, într-o bună zi va intra zgomotos în casă, implorându-mă: „Hai, tată! Hai să vedem cum Maria Drăgan cântă „Lume, lume, soro lume…”.

* * *

P.S.: Cât de mult aş vrea să nu scriu acest ultim cuvânt, dragă cititorule! Cât de mult… Dar o veste, care mi-a fost ca trăsnetul în zi senină, mă obligă să iau tocul în mână.

Când acest interviu era deja pregătit pentru a fi trimis la tipografie, de la Nisporeni, ne soseşte o ştire îndurerată: MARIA DRĂGAN NU MAI ESTE… ÎN ZIUA DE 6 OCTOMBRIE, EA A MURIT SUBIT. Era după câteva zile de la plecarea mea din Bălăureşti. N-am reuşit s-o bucur nici măcar cu apariţia dialogului nostru, dialog pe care, acum, îl dăm publicităţii în întregime, aşa cum îl scrisesem ştiind-o în viaţă…

Vai, sărmana turturică, zboară, zboară până pică…

În pofida vicisitudinilor sorţii, Maria Drăgan a fost, totuşi, o fire eminamente optimistă, nutrind (adesea, poate, tăinuită în adâncul sufletului) speranţa că va putea, că va reuşi să revină, senină, pe tărâmul pasiunii şi chemării sale. Boala nemiloasă a răpus-o, însă, înainte de a i se oferi şansa unei noi şi veritabile clipe de graţie.

Am pierdut o mare cântăreaţă, numele căreia ne va face să tresărim şi să roşim (cine mai poate) mereu. S-o purtăm oricând în icoana sufletului nostru. Spun acestea fiind convins, că ea va rămâne în memoria poporului.

 

Gheorghe Budeanu,

publicist, scriitor

Literatură şi Artă, octombrie 1986

 

Maria Dragan casa parinteasca-filmari Vlad Druck 1988

Casa părintească a Mariei Drăgan, în care și-a trăit ultimele zile… (1988)

Maria Dragan fereastra casei parintesti-filmari Vlad Druck 1988

Fereastra de la casa părintească a Mariei Drăgan… (1988)

 

 

Vai, sărmana Turturica!..”, documentar de Vlad Drck (Moldova-Film, 1988)

 

 

 

 

Flacăra TV recomandă şi:

Omagiu Artistei Maria Drăgan. Filmul „Vai, sărmana Turturică!..” de Vlad Druck

Emil Loteanu: „Eu am filmat-o pe Maria Drăgan, la Bălţi, pentru prima oară…”

 

Nicolae Esinencu: „Bucuraţi-vă, dragii mei, de frumuseţea pământului…”

Ion Ungureanu: „Am mers de multe ori la Bucureşti cu problema Unirii, încă înainte de destrămarea URSS”

Interviuri de sărbători: Gheorghe Budeanu – Aurica Basarabeanca (autoarea „Muzicii de Neam”)

 

 

Sursa material: Gheorghe Budeanu

Sursa foto: capturi din filmările regizorilor Emil Loteanu și Vlad Druck

Sursa video: Vlad Druck

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md