06.03.2015, 23:43

4298

0

DOCumente, Istorie

De la dogmatismul de tip proletcultist la preşedinţia Alianţei Civice. Chiar dacă este considerat criticul literar care a plătit rigidităţii comuniste cel mai mare tribut, după 1990 a înfiinţat Alianţa Naţională Liberă şi a candidat la Preşedinţia României.

Nicolae Manolescu – despre el este vorba – unul dintre cei mai semnificativi critici literari români. Cine este Nicolae Manolescu? Intelectualul rafinat care a pus bazele unei mişcări civice, dorind ulterior să reunifice şi mişcarea liberală, ori omul care, în 1981, îi spune lui Ceauşescu faptul că scriitorii trebuie să oglindească neabătut în cărţile lor realitatea comunistă a României?

10 martie 1981. Mai mulţi scriitori, printre care se aflau Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Nina Cassian, Eugen Simion, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, au cerut o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu. La 13 martie, Ceauşescu îi primeşte. Pe scurt, scriitorii şi criticii literari îi cereau lui Ceauşescu să tranşeze disputele dintre ei şi grupul condus de către Eugen Barbu. Iată ce i-a spus atunci Nicolae Manolescu lui Ceauşescu.

«Domnia Voastră, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură»

„Mult stimate tovarăşe secretar general, Îmi permit să arăt, foarte puţine lucruri, care vor veni în completare – aşa cum, de altfel, aţi şi precizat dumneavoastră – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinaş. Şi eu cred că avem totala libertate de a răspunde prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a dărui oamenilor cărţi care să oglindească realitatea şi realizările societăţii noastre contemporane. 

Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, la ce ar trebui să fie această literatură. Din păcate, tovarăşe secretar general, ne găsim aici, în faţa Domniei Voastre, nu ca să discutăm cu preşedintele statului şi partidului problemele de fond ale literaturii române, ceea ce ar fi fost de dorit, şi ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci să discutăm, din nou – eu, în ce mă priveşte, vin pentru prima oară în faţa dumneavoastră – aceleaşi probleme, să discutăm din nou despre această atmosferă care domneşte în viaţa literară, de raporturile în cadrul scriitorimii noastre.”

Din primul moment, Manolescu a dat cezarului ce-i al cezarului – „ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, la ce ar trebui să fie această literatură”. Apoi, el atinge firav tema discuţiei, scuzându-se că vorbeşte şefului statului despre rivali şi nu despre problemele de fond ale literaturii. Oare cum ar fi reacţionat Ceauşescu dacă discuţia ar fi fost pur literară. Din păcate, n-o să aflăm niciodată.

«Aţi instaurat această legalitate»

„Sîntem aici, tovarăşe secretar general – continua Manolescu, solicitînd atenţia Domniei Voastre din cauza acestor contradicţii, din cauza acestei atmosphere necolegiale. Există un raport care leagă aceste două realităţi. Spre exemplu, există un raport mecanic, dovedind că o literatură bună se poate face într-un climat bun, dar există şi unele resentimente care la un moment dat denigrează această literatură. De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi.

Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunînd că ea se leagă de legalitatea instaurată de 15 ani încoace, de cînd Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcînd să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasă legătură care se face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţiei eforturilor Domniei Voastre. Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalităţi. Ţin în această expresie, pentru că mi se pare că numai în acest cadru legal, cultura se poate dezvolta firesc, fără a secreta această otravă care poate duce la nemulţumire şi ură”.

Şi după ce-i trecuse fireasca emoţie, Manolescu se ţine departe de subiect. Ba chiar face un viraj. Îi vorbeşte lui Ceauşescu despre valoarea literaturii române şi despre „legalitatea” instaurată de „Conducătorul iubit” în urmă cu 15ani. Îl preamărea pe Ceauşescu pentru a-şi atinge scopul? O să vedem la sfârşit. Însă afirmaţia legată de instaurarea legalităţii, pe care liderul comunist o ignora cu desăvârşire, încă de pe vremea în care nu conducea destinele României, este o culme greu de atins. Cred că şi cei mai inventivi propagandişti ai lui Ceauşescu l-ar fi invidiat pe criticul literar.

De la revoluţia socialistă la critica precum un «reglator»

„Fenomenele negative care se petrec în viaţa noastră literară – îi spunea criticul literar lui Ceauşescu – m-au făcut, stimate tovarăşe secretar general, să mă asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla în faţa Domniei Voastre şi, totodată, acest lucru a pornit din dorinţa cîtorva – foarte puţini – oameni, colegi de-ai noştri, de a pune în discuţie, de a ataca şi dacă se poate spune de a discuta tocmai în acest cadru, de această legalitate. Nu este poate, probabil, nevoie să spun care sînt cauzele care au dus la aceste nemulţumiri. Nu este vorba de unele neînţelegeri, ci este vorba de unele nemulţumiri, ale unora din colegii noştri, care n-au fost aleşi în organele conducătoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemulţumirea altora de a fi consideraţi de critica literară la valoarea pe care şi-o imaginează că o au. Pe de altă parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru aceşti cîţiva, un cadru neplăcut, stingher, pe care tind să-l stăpînească critic, devenind un duşman de moarte. Nu este nevoie să spunem ce s-ar întîmpla, în acest cadru, cu unele din creaţiile valoroase, care tratează despre revoluţia socialistă, despre alte probleme, în lipsa criticii ca reglator.”

Criticul n-avea curaj să pună punctual pe i. Nu-l ridicase în slăvi pe Ceauşescu pentru ca, apoi, să lovească în rivali. Prudenţa era strategia adoptată de el. Vorbea moale despre fenomene negative, nemulţumiri, supărarea altora de-a nu fi băgaţi în seamă de critica literară (a rivalilor din tabăra lui Barbu – n.m.). Nu uită să amintească şi despre critica literară precum un „reglator” ori revoluţia socialistă. Cert e că Manolescu se ferea ca dracu’ de tămâie să discute limpede motivul pentru care se afla în faţa lui Ceauşescu.

«Politica Ceauşescu şi drepturile uzurpatorilor»

„Ceea ce este mai neplăcut, este faptul că aceste discuţii din cadrul literaturii, au început să semene cu unele campanii împotriva unor oameni care au merite în literatura contemporană, unele legate direct de lupta pentru această ţară şi pentru acest partid. Domnia Voastră aţi instaurat legalitatea, dar aţi lichidat şi un anumit monopol care a existat pînă în anii ’50, şi nu numai pînă atunci, şi care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura şi cei care erau împotriva partidului. Ceea ce aş numi eu «Politica Ceauşescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori de ţară, a iubirii de partid. Aceştia, foarte puţini, uită că scriitorul adevărat, sau mai bine zis, este scriitor adevărat cu condiţia să fie un scriitor adevărat! Această a doua parte, a afirmaţiei mele, izvorăşte din declaraţiile făcute de aceştia, foarte puţini, în diferite ocazii şi care au creat un mare loc pentru impostură, pentru veleitarism. Nu mai este nevoie să spun de climatul necritic care are loc în viaţa literară, climat care trebuie – cred eu – cît se poate de repede să fie discutat, analizat, înlăturat pentru că, altfel, în relaţiile dintre literatură şi viaţa literară s-ar putea întîmpla ca această admirabilă literatură pe care o ştim de 15 ani încoace, care se situează la nivelul cel mai înalt al creaţiei artistice româneşti să înceapă să suporte tot mai greu presiunile care apar şi, totodată, să apară tot mai puţine creaţii bune, să apară o anumită oboseală a scriitorilor din cauza acestor campanii, şi în mod deosebit la scriitorii mai tineri. Vă mulţumesc, tovarăşe secretar general că m-aţi ascultat. Sper că, cuvîntul meu stingher – vorbesc pentru prima oară în faţa dumneavoastră – a reuşit să vă trasnmită o anumită emoţie a stării pe care am vrut să o completez, dacă nu şi cauzele ei obiective. Încă o dată vă mulţumesc”.

Tocmai când te aşteptai ca Manolescu să dea măcar un bobârnac rivalilor conduşi de Barbu, el devine confuz. Parcă se împiedica în cuvinte. Aşa că s-a lansat din nou în glorificarea lui Ceauşescu, cel care care i-a pus la punct pe “uzurpatori”. Însă nu era vorba despre cei din tabăra lui Eugen Barbu, ci despre proletcultiştii anilor ’50-’60. N-avea importanţă faptul că însuşi Manolescu făcea parte dintre aceştia, atâta vreme cât tovarăşul Ceauşescu afla şi de la un critic literar important că devenise justiţiarul literaturii române. Pentru Manolescu a fost mai important să scoată în evidenţă calităţile „Geniului din Carpaţi” decât să pronunţe măcar unul dintre numele scriitorilor din cauza cărora ceruse audienţă la Ceauşescu.

Cine este de fapt Manolescu? Tot dogmaticul comunist de dinainte de 1989, ori cel care, după căderea lui Ceauşescu, a pus bazele unor mişcări politice care doreau să marcheze pozitiv România, candidând chiar şi la preşedinţia ţării?

Nu ştiu care va fi răspunsul dumneavoastră, dar eu cred că Manolescu este omul care nu agreează biografia, nici autobiografia, pentru că a trăit şi trăieşte în rânduiala actualităţii permanente. Este un mod de-a scăpa de amintirile care îţi punctează existenţa.

Sursa material: Puterea / Emil Berdeli

Sursa foto: www.puterea.ro