L-am cunoscut pe poetul Petre Popa la Soroca, în ziua în care, în Parcul „Mihai Eminescu” din Soroca, se sărbătorea Ziua Limbii Române, din data de 31 august 2014.

Eram atât de entuziasmată, de fremătătoare, de receptivă la toată ambianța aceea sărbătorească, asaltată afectiv de un efluviu de emoții patriotice. Mă închinam la statuile care-mi răspundeau la salut, rezonam cu vibrația sonoră din văzduh a glasurilor de copii curați și sinceri care recitau și cântau versurile lui Mihai Eminescu și ale lui Grigore Vieru, păștea în mine învierea din copaci, din iarbă, din cerul neispitit de nori al Sorocii.

Nu eram atentă la oameni, până nu a venit spre noi un tânăr cu un aer de Pan, cu plete argintii fâlfâinde fără excentritate, cu o privire luminoasă, sinceră. Trăsăturile feței exprimau direct, fără preștiința analizei, o gândire vioaie izvorâtă din stări psihice descătușate de prejudecăți.

Mi-am dat seama instantaneu că trebuie să fie un poet.

S-a prezentat ca fiind directorul Teatrului „Veniamin Apostol” din Soroca, ne-a dat o carte și ne-a invitat la evenimentul literar care avea loc peste puțin timp la Biblioteca ”Mihail Sadoveanu”, aflată peste drum de parc. Am plecat întretimp să vedem Cetatea, iar el s-a întors în parc printre copacii de sub care apăruse cu toate semnele mele de mirare.

 

 Mirarea: o bucurie trudită

”Mă uită

 privirea pe-o floare, gândul –

la apa unui izvor,

(mai trăiește mirarea

care ne ține în zbor)”…

(poezia Simplu din volumul „Mirarea mai trăiește”)

Există o stare a sufletelor „complicat” de simple, pe care numai poezia o recunoaște și numai poetul o poate trăi superior, convertind-o în zbor. Această stare este mirarea, cu semnul mirării!

Mirarea nu este o stare de naivitate, de superficialitate sau o trăire exaltată, ci este o alegere a trăirii senine în și din interiorul vicisitudinilor vieții. În limbajul „digital”, care a invadat cu tehnica mentalul mutărilor noastre sufletești, nici nu este o stare, ci o restartare continuă a sufletului care caută binele, frumosul, adevărul cu trudă existențială:

”La moara unde se macină făină/ Mai albă decât ninsoarea lui ghenar,/ Cine separă grâul de neghină/ Nu poate fi decât un bun morar./ Mai toarnă-n coș, învârtă anii roata/ Și taie sufletul de pâine-n hrinci/ Împarte-l până-n ultima bucată/ Că altă bucurie nu-i pe-aici.”  (poezia Trudă)

Bunul morar, care știe să separe grâul de neghină, adică binele de rău, frumosul de urât, adevărul de minciună, întunericul de lumină este însuși poetul cu „sufletul de pâine”, care se împarte tuturor spre mirare.

Cum poetul se ascunde de această „vedere” cu vigilența imaginilor artistice, îmi dau seama că trebuie să citesc în chei diferite fiecare poezie, ca să ordonez propria-mi mirare.

Cu cartea în mână, îmi simt gândul urmărit de răspunsul aflat între pagini:

”Nu mi s-au dat alte chei/ deși/ mi se arată mai multe/ uși./ Fiecare încercare de a le deschide/ se aseamănă cu o spargere,/ iar eu/ mă simt parte/ din posibila pradă/ uitată/ într-un colț/ după ușă.” (poezia Cheile)

Caut în Alb-Negru limpezirea gândului bun, dar cad eu însămi pradă unei mirări și mai mari:

”Mă iartă, tu ochi străin/ pentru toate cuvintele/ pe care am îndrăznit să le scriu,/ nu m-am gândit la suferința ta,/ nu m-am gândit./ De fapt ele, cuvintele, m-au născut pe mine./ Nu te supăra pe niște copii/ care gândesc color/ fără să știe:/ curcubeul se poate vărsa/ și peste tine…/ Chiar de scriu negru pe alb/ gândul naște tot curcubeie”. (poezia Alb-Negru)

Cum m-aș putea supăra, răspund în gând la răspuns, doar știu și eu atâta de bine că poezia este o mirare cu Risc, pentru că: ”Ce fel de poem ai putea scrie/ Ca să nu alungi taina.” (poezia Risc)

Și eu ”stau la hotarul/ dintre lume și gol,/ înfrunt supărarea/ ca pe un vânt/ de mare, necruțător,/ m-a pătruns până la os,/ dar măduva nu are/ sămânță de ură:/ nu încolțesc,/ mă usuc fără folos.” (poezia Supărare)

La subsolul unei pagini din carte găsesc o cugetare care îmi ridică speranța: „Sufletul este pământul din care încolțește sămânța mirării”. Dar cine udă pământul sufletului, ca din el să încolțească candori noi, mirări peste mirări existențiale? Îmi răspunde din nou autorul cu poezia Jocul jocului. Citez poezia cu respectarea precisă a așezării în pagină a cuvintelor-vers, pentru că nimic nu este întâmplător în aliniatele gândului din realitatea interioară a poetului:

”Joc,

Fără reguli.

Șanse egale.

A pierde.

A câștiga.

          Și o singură,

 Banală,

 Condiție-

Să joci.

         Iubirea. ”

Verbele cu sens antonim a pierde − a câștiga nu presupun neapărat o miză: ceea ce este de pierdut sau ceea ce este de câștigat, ci o condiție, jocul. Jocul jocului nu este nici el o joacă, este o „acțiune” de alegere a Iubirii în tot ceea ce gândim, spunem și facem. Sufletul poartă în „pământul” lui semințele mirării, care sunt candorile radioase, triste, piedute, regăsite, uitate, reamintite, păstrate, îmbogățite, înnoite care se restartează continuu spre frumos și curat alegând programul: A  FI prin  IUBIRE. Cu alte cuvinte, iubirea este cea care asigură tuturor stărilor zborul.

Memoria: „miez” al mirării

„…Locuiesc în memoria/ lucrurilor neîntâmplate./ Miez de iarnă,/ Miez de poem./ Miez de noapte.// Ochiul meu de copil/ și de bărbat îndrăgostit// se acoperă/ cu mireasma de salcâm/ și ascultă cântecul,/ la care îmi scriu/ singur cuvintele.// Miez de poem/ ca miezul de pâine/ Mâine, mâine, mâine…” (poezia Miez de poem)

Citind și recitind versurile de mai sus înțeleg minunat miezul atâtor stări poetice trăite de poet cu „ochiul de copil și de bărbat îndrăgostit”, salvate de mirare, în sens existențial.

Ca să mă orientez în labirintul emoțiilor, când mărturisite direct, când ascunse cu dibăcie de „veșmântul” unui lirism original, recurg la un ajutor grafic: pun semnul mirării, (!), la începutul versurilor care îmi apar călăuzitoare! Deosebesc astfel Privirea mamei, sub efectul căreia poetul toate le făcea mai cu spor. Gust Pâinea casei, care l-a învățat iubirea. Admir Gutuiul, sub care a crescut om. Ștrengare gânduri și Vise colorate de Toamnă, de Primăvară, Urme și Semne îmi arată o traiectorie interioară a memoriei mirării, care transcende memoria obiectelor și ființelor despre care poetul își aduce aminte,

Poposesc îndelung și pun trei semne de mirare, exclamare, (!!!), la poezia Piesa de muzeu.

Piesa de muzeu este o vârtelniță „pe care/ Mâinile voastre se împreunau/ desfirând fiorul dragostei…”. Vârtelnița tocită de întrebuințare poartă urmele copilăriei, amprentele sufletești nevăzute ale momentelor din trecut, legate de folosirea ei cu dragoste, ca obiect de lucru. Privitorii dintr–un muzeu îmbogățesc fără să știe această memorie a mirării, pe care poetul, astfel, o transcende în rațiune ființială. Vârtelnița se învârte acum și în mintea mea și văd dintr-odată reprezentarea simbolică a rotirii ei în punctul pus de mine apăsat la toate semnele de mirare, în număr de trei (!!!). Descopăr că punctul este miezul mirării: „Pământul se-nvârte. Ehe-i!/ În jurul ei, osiei./ Această mulțime de puncte/ într-un șir/ ca zilele într-un an/ trec, nu așa, pe oriunde, cum crezi,/ numai prin miez, prin ființă și crez,/ ca și iubirea prin ființă și crez…” (poezia Un punct)

Noile imagini mă înalță cu alte impresii la sensul superior, mai profund, al mirării, luminată de iubirea care trece prin ființă și crez. Aud Ruga Țăranului,  ”în castelul de snopi”  care îi aduce și pe Culegători, în toamna care l-a făcut pe poet să mediteze la ”nașterea fiecărui cuvânt” și văd pe Semănătorii, care, ”Ca într-un altar,/ În lanul de grâu,/ ”… ”gândesc la <<Pâinea noastră/ cea de toate zilele>>”.

Țăranul, culegătorii, semănătorii sunt într-un sens evident ființele care i-au fixat poetului în memorie amintiri de neuitat, dar sunt, prin transcenderea amintirilor, și martorii înălțării lui de la exemplul muncii, la trăirea rugăciunii.

Semnul mirării asemănat în mintea mea cu un băț, grafic vorbind, la distanță de două poeme devine paiul pe care poetul îl percepe la propriu intenționat hiperbolizat ”Paiul cât sabia/ ține spicul cât vrabia/ ca pe un creier/ vertical/ ce sprijină orizonturile.// Spicul de grâu,/ nu dă nici o șansă/ cerului să se prăbușească/ din arca Cuvântului,/ peste roadele Pământului.” (poezia Semănătorii)

„Lanul de gâu ca un altar”, „paiul cât sabia”, „spicul cât vrabia”, comparații cu sens hiperbolizant, trimit la Cuvânt, scris cu inițială majusculă. Cuvântul ține cerul în arca lui și nu-i ”nu dă nici o șansă cerului să se prăbușească din arca Cuvântului peste roadele Pământului” este o imagine  care face trimitere la Impărăția Logosului divin. Sensul profund al acestor versuri ar fi acela că puterea Cuvântului lui Dumnezeu stăpânește pretutindeni, încât „Durerea se miră/ cât suntem de puternici,/ iar bucuria nu înțelege/ de ce suntem atât de slabi…”. Punctele de suspensie de la sfârșitul aforismului, pe care tocmai l-am citat, îmi continuă în gând imaginea paiului, ca semn al mirării.

De acum văd semnul mirării mai ales prin punctul pus dedesubt și îl desenez sau îl desemnez cu și fără uimire ca miez având o rază, în sus: bățul sau spicul. Apoi jur împrejurul punctului-miez adaug noi raze de soare sau spice și îmi rezultă un mic soare interior. Mă luminez: mirarea rodește iubire. Memoria lucrurilor, ființelor și întâmplărilor evocă mereu căutarea miezului: „dați-mi punctul de sprijin al iubirii/ și voi răsturna toate tristețile lumii” (poezia Un punct)

       Mirare fără semnul mirării

Mirarea fără semnul mirării este un alt fel de a observa că mirarea mai trăiește, cum afirmă poetul Petre Popa în titlul cărții. Desfacerea sau deschiderea ființei către mirare presupune golirea de sinele egoist.

Reluarea lecturii volumului din perspectiva poemului El îmi susține această vedere. El este, de fapt, un EU, eul poetului, dar autorul alege persoana a treia, pentru a se evita pe sine cu discreție.

La vârsta maturității poetul ia aminte la omul care a crescut în el:

„De atâta alergare printre oameni/ inima mea a luat forma/ unei cămăși/ cu poale lungi, / sub care poți intra/ ca în clopotnița bisericii./ Biserica în care se roagă/ bunii și răii/ cu aceleași cuvinte./ Omului crescut în mine/ de atâta alergare printe oameni,/ i se potrivește cămașa/ cu putere, fierbinte pulsând- El/ crește și mereu întinerește,/ cu fiece zi/ cu fiece gând/ și pas de trecere printre oameni./ Vreau să ajung bătrân, uitat de cuvinte din care/ s-au construit în vreme,/ piramide de blesteme. Vreau să ajungă copil,/ El/ Omul fugit din lume/ Tiptil-tiptil./ De atâta alergare…”

Cămășa „cu poale lungi,/ sub care poți intra/ ca în clopotnița bisericii” este simbolul iubirii care învelește sinele golit de egoism. Aceleași cuvinte pe care le folosesc și „bunii și răii” îl urmăresc pe poet în alergarea din lume, îi convertesc stările: EU ”Vreau să ajung bătrân, uitat de cuvinte” și EU „Vreau să ajungă copil,/ El/ Omul fugit din lume. ”Locul în care Eul-poet și El-omul se odihnesc de „atâta alergare” este inima. Cămașa aceasta fantastică acoperă sau descoperă inima. Bătăile inimii sunt precum clopotele unei biserici, iar pulsul, este ritmul fierbine al iubirii care își păstrează puterea alegând virtutea tăcerii: „te rog să taci, să nu trezești minciuna/ Cu stângăcia vechilor, banalelor silabe,/ Gândul și cuvântul dacă fi-vor una,/ Iubirii noi vom prinde salbe,/ salbe,/ salbe…” (poezia Copilul etern)

Ating cu gândul și cuvântul devenite una momentul în care percep altfel nu doar lipsa semnului mirării, dar și parantezele la versurile (mai trăiește mirarea/ care ne ține în zbor), căci parantezele îmi sugerează acum niște aripi și văd pe poetul care este: El – bunul morar, El – semănătorul, dar și El – culegătorul de lumină, El – omul, El – copilul etern dezmărginit de vârstă, de ani și încununat cu nemurire încă de aici, de pe pământ, căci Îngerul lui păzitor are la rându-i un Înger de pază, care îi dăruiește „un ram cu poeme în floare.”

„Mi s-a părut totdeauna/că am avut un înger împărțit în două/ (aripile să fie de vină?)./ Când una ia traiectoria căderii mele/ cealaltă aripă/ cu toată puterea se agață de cer./ Interminabile exerciții./ Istovit,/ Se aruncă în gol ca o lebădă/ din legenda despre fideliatate./ Îngerul.// Întind cele două brațe/ (aripile mele infantile)/ gata să împiedic o moarte fără rost./ Îi aștern inima pentru aterizare,/ Însă, de fiecare dată, îngerul lui/ îi desface aripile ca pe o parașută de rezervă/ înainte ca inima mea, cât un purice,/ să-i cunoască gustul căderii./ Pentru intenția bună, mi se aruncă/ un ram cu poeme în floare,/ mă scutește de ornicul secundelor căzătoare,/ și imediat mă penalizează pentru/ provocare la cădere în gol.// Două aripi cu atâtea sensuri de zbor/ și unul singur de cădere.” (poezia Înger împărțit în două)

Destinația zborului poeziei lui Petre Popa este interioară și exterioară în același timp, o sublimare și o transcendere continuă numai aparent întreruptă de respirația versului, un catharsis cu aură văzută și nevăzută, o emanație de iubire cu sens ascendent, descendent precum volutele imprevizibile ale gândirii.

Perspectivele mirării

L-am căutat pe poetul Petre Popa printre contemporanii de condei și i-am descoperit penița înfiptă adânc în Rădăcinile dăinuirii noastre ca neam cu vocația iubirii de Frumos, de Adevăr și Credință. Cum ai putea alege să vezi ceea ce este NUMAI DE BINE, dacă nu ai ca Petre Popa convingerea că ARTA cu toate păcatele și vanitățile ei te descarcă de sinele egoist, pământean și te încarcă cu sinele de văzduh al dublului tău, într-o mișcare continuă de la pământ la cer?

Survolând caracteristicile modernismului și postmodernismului care îi încurcă sensibilitatea lucidă, Petre Popa este POETUL tuturor stărilor de conștiință, care transformă mirarea intelectuală în mirare existențială. Poetul este înzestrat cu puterea de a vedea rațiunile din cuvintele dezmărginite de judecata rostirii, descoperind LUMINA și în cele mai întunecate trăiri.  Scrisul poetului Petre Popa are proprietatea vederii cu sufletul a esențelor. În poezia lui metafora își depășește funcția de mijloc artistic de exprimare și devine un mijloc de iluminare. Cititorul este provocat continuu la o reflecție activă, la o descoperire a sensului ei ființial și abia mai apoi și literar. În mod obișnuit, oamenii care citesc poezie sau o ascultă recitată simt nevoia să exclame: Ce frumos! Ce profund! Ce inspirat! Sau aplaudă. În cazul poeziei lui Petre Popa trebuie să devii interpretul ei pe o scenă interioară proprie, care este sufletul, fără fard, fără mască, cu sinceritate onestă. Poezia lui este mâinele, zborul, viitorul conștiințelor libere și eliberate de ego-ism.

Volumul de poezii Mirarea mai trăiește, scris de Petre Popa (Chișinău: ed. Notograf Prim, 2012) , ne spune de fapt că POEZIA mai trăiește și toate mai sunt, căci IUBIREA, îngerul păzitor al poeziei, are grijă de menirea ei nemuritoare, în infinit. Nu poți să dovedești această trăire mai inspirat decât scriind cu truda gândului Poemul dintre poeme, muncind penița să vadă alb în Pătratul negru al unei tăblițe din memorie, obișnuind semnele de punctuație din grafie să se înțeleagă între ele, în timp ce semnul exclamării ca un pendul măsoară gesturi și atitudini pe o verticală a timpului întoarsă mereu de o clepsidră cu aripi.

Un astfel de poet nu putea să răsară decât în pământul basarabean unde foametea de cuvinte rostite în limbă română se ostoiește cu pâinea sufletului bun tăiată în hrinci cu mărinimia istorică a răbdării, iar setea de scris se domolește cu ulciorul de apă nemuritoare umplut la Nistru cu toate doinele Neamului.

 

*

Acum știu de ce anume de Ziua Limbii Române am ajuns la Soroca și de ce spiritul caracteristic al nobleței basarabene care respiră din creația poetului Petre Popa au intrat în sufletul meu nu numai cu prietenie literară, ci și cu o adevărată rudenie spirituală și exclam ca poetul Necuvintelor: Ce bine că ești, ce MIRARE că sunt(em) frați de un neam și în POEZIE!

 

Maria GABOR

 

FlacăraTV precizează că dna Maria Gabor este poetă creştină, critic literar şi de arte din România, îndrăgostită de sufletul basarabean şi de muzica Auricăi Basarabeanca (Aurica Dicusară).

 

 

Sursa material: Maria Gabor

Sursa foto: Petre Popa şi Maria Gabor