Andrei Langa despre scriitoarea Lidia Istrati, prigonită și interzisă de regimul sovietic

Lidia Istrati tinara-500px

Întru cinstirea cunoscutei scriitoare Lidia Istrati (22 iunie 1941 – 25 aprilie 1997), parlamentară, lider al femeilor din Moldova, membră a Mișcării de Renaștere Națională din Basarabia postbelică (1988-1991), republicăm eseul de referință al criticului literar Andrei Langa, intitulat sugestiv Lidia Istrati: Starea de adevăr, pe care l-a publicat pe blogul său personal în 7 iunie 2013.

Este o lucrare inspirată, utilă pentru fiecare, aflăm detalii atât despre proza distinsei scriitoare, inclusiv despre romanele neterminate, cât și pagini relevante din istoria dramatică a Basarabiei din perioada sovietică. Lectură de folos! (Flacăra TV)     

 

Lidia Istrati. Starea de adevăr 
Marcat de un fatum necruţător, destinul prozatoarei Lidia Istrati poate fi considerat unul din cele mai dramatice în contextul literaturii române din Basarabia postbelică. De aceeaşi soartă nemiloasă au mai avut parte doar cîţiva din literaţii basarabeni contemporani, dispăruţi prematur din viaţă, în plină forţă de creaţie, dintre care îi vom aminti pe Vlad Ioviţă, Liviu Damian, Leonard Tuchilatu sau Vitalie Tulnic.

Deşi, ca vîrstă, se încadrează în generaţia lui Vladimir Beşleagă şi Vlad Ioviţă, Lidia Istrati (născută la 22 iunie 1941, în familia lui Nicolae şi a Xeniei Istrati, ţărani din satul Sofia, jud. Bălţi, decedată de cancer în urma unei suferinţe îndelungate pe data de 25 aprilie 1997) a avut un debut editorial relativ tardiv, publicînd culegerea de nuvele „Nica” abia în anul 1978, adică în anii ’70, cînd au mai debutat Haralambie Moraru şi Ioan Mînăscurtă, prozatori din generaţia „ochiului al treilea” (sintagma îi aparţine lui Mihai Cimpoi). Caracteristic pentru astă generaţie de prozatori este reabilitarea esteticului şi tendinţa de a exprima realitatea (cea materială şi cea abstractă) printr-o viziune modernă asupra lucrurilor.

Plasată între aceste două generaţii, proza Lidiei Istrati se evidenţiează prin ingeniozitate şi stare de adevăr, unde domină setea de divin şi mesianism. Forma aparent tradiţională şi limbajul neaoş al prozelor este dublat de sobrietate în stil, naraţiunile capătînd conotaţii moderne prin multiple inflexiuni lirice şi expresii axiomatice. Mai e şi o altă faţetă a prozelor ei de debut, care trădează un ataşament puternic faţă de valorile spirituale ale neamului. Una peste alta, iese în evidenţă tipul scriitorului modern, dornic să-şi afirme individualitate şi frămîntările sufleteşti prin obiectivul lumii înconjurătoare, căutînd cu tenacitate să descopere enigmele spiritului uman pentru a afla starea morală a contemporanului şi a o influenţa pozitiv. Acest lucru încearcă cu disperare să-l realizeze Nica, prototipul autoarei, personaj central prezent şi în alte cîteva proze. 

Modalitatea originală de a perpetua viaţa unui sau altui personaj confirmă autobiografismul operei, percepută în toată extinderea caracterologică, psihologică şi conceptuală. De fapt, ce se întîmplă? Scriitoarea transpune cu exactitate în naraţiuni gînduri, idei, fapte şi întîmplări care au avut loc în realitate, imprimîndu-le trăirea şi tensiunea artistică necesare existenţei în timp şi spaţiu. Experimentul reuşeşte să impresioneze şi să facă atent cititorul la evoluţia evenimentelor. Nu e vorba de nişte memorii seci, lipsite de fiorul ficţiunii, autoarea trăind momentul vieţii şi al creaţiei în acelaşi timp. E o stare perfectă a eului artistic, aflat în confruntare directă cu realitatea imediată. Elanul creator devine debordant, alimentat fiind de un izvor de vitalitate constantă, care s-ar părea a fi inepuizabil. Taina acestui surplus de vitalitate poate fi aflată doar căutînd în meandrele vieţii prozatoarei, care, pe lîngă faptul că a scris o proză de referinţă în literatura română din Basarabia, a fost şi un om politic cu reale aptitudini profesionale, un apărător fervent al drepturilor omului şi un promotor activ al ideii de neam şi patrie. Aşa şi-a cîştigat recunoştinţa şi aprecierile celor din jur, prin onestitate, spirit dîrz şi incoruptibil, dornic de a schimba în bine soarta societăţii sale. 

Oricît ar părea de paradoxal, însă Lidia Istrati nu a absolvit o instituţie de învăţămînt de profil umanistic. Astfel că putem afirma cu certitudine că prozatoarea a avut parte de un talent nativ, perfecţionat pe parcursul anilor şi fortificat printr-o mare experienţă de viaţă. Esenţializarea acestei experienţe personale înseamnă, în fapt, o formula de creaţie, care diferă de la caz la caz prin necunoscutele ce le conţine, dar, în definitiv, rezultatul este acelaşi – produsul artistic original. Pentru a afla în parte cine a fost prozatoarea, ce a făcut-o să scrie proză, cum a scris şi cine a susţinut-o în această tentativă temerară de a spune lucrurilor pe nume şi de a schimba în esenţă realitatea, cum credea ea cu îndîrjire într-o primă etapă de creaţie, îi vom puncta succint mai jos linia vieţii.

Lidia Istrati a absolvit Institutul Agricol din Chişinău (azi Universitatea Agrară), acolo unde au făcut şcoală o mare parte dintre actualii politicienii basarabeni. În cazul prozatoarei noastre nu vom face o legătură între absolvirea acestei instituţii de învăţămînt şi ascensiunea politică ulterioară. Vom fi mai aproape de adevăr, dacă vom pune alături domeniul agriculturii în care se specializase de genul literar, pe care îl adoptase pentru a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile. 
După absolvirea Institutului Agricol, tînărul specialist în domeniul agrar a fost repartizat în comuna Bujor, jud. Lăpuşna. În gospodăria agricolă respectivă era doar un singur loc vacant de agronom, aşa că i s-a propus să fie profesoară de chimie la şcoala din localitate. Fiind de baştină dintr-un sat din nordul republicii, unde şi-a petrecut copilăria şi se obişnuise cu un alt mod de viaţă patriarhală, dar mai ales cu alt tip de ţăran basarabean, a rămas impresionată de natura înconjurătoare şi de bunătatea răzeşilor de prin părţile locului, care erau foarte ospitalieri din fire, dar nedreptăţiţi de soartă şi, implicit, de autorităţile locale pe parcursul anilor, cînd omul simplu de la ţară, „talpa Ţării” cum îl numea cronicarul, a stat mereu „sub vremi” şi a avut de suportat diferite regimuri politice.

Situaţia disperată a ţăranului basarabean a preocupat-o mult pe Lidia Istrati, primele proze fiind eminamente rurale şi cu vădit caracter de revoltă. Într-un interviu acordat săptămînalului „Literatura şi Arta”, încerca chiar să-şi explice într-un fel starea de om amărît a ţăranului basarabean: „Uneori mă gîndesc că ţăranul nostru de aceea a şi rămas nedreptăţit pentru că în toate vremurile de răstrişte a fost prea bun la inimă” (Gheorghe Budeanu, „Împuşcă-mă, dar nu cred că omul se poate schimba peste noapte”, „Literatura şi Arta”, 9 martie 1989). 

Regimul comunist nu a fost tolerant cu ţăranii basarabeni şi această situaţie nu a putut fi acceptată de cea care a căutat mereu să spună în lucrările sale adevărul realităţii în toată complexitatea lui. Firesc lucru că anume printre săteni şi-a găsit prozatoarea majoritatea personajelor, exprimînd prin modul lor de percepere viaţa de la sate cu tot dramatismul care o caracterizează, relegînd pînă la neevidenţă ficţiunea artistică în spatele unor evenimente reale şi pline de conţinut. Or, fapt atestat în puţinele la număr referinţe critice, autobiografismul este elementul fundamental pe care prozatoarea şi-a construit opera, alcătuită din mai multe nuvele şi proze scurte, precum şi din alte cîteva romane de inspiraţie realistă, în care „adevărul realităţii” este sublimat în „adevărul fiinţării” (Martin Heidegger) şi alcătuiesc un tablou epic de o înaltă expresivitate morală şi psihologică în acelaşi rînd.

De la acest pol al cumplitei existenţe umane, Lidia Istrati avea să pornească în aventura sa de a „schimba lumea” cu forţa vitală a adevărului constant, debutînd cu nuvela „Îngăduie, omule!” la revista „Nistru”, în anul 1968, în timpul aşa-zisului „dezgheţ al comunismului”. Subiectul prozei era cît se poate de neordinar şi incitant pentru acea vreme. Adevărul crunt al guvernării comuniste ieşea la iveală în toată monstruozitatea lui, demonstrîndu-se coruptibilitatea unui sistem de stat construit pe bază de relaţii şi dirijat de interese murdare. Aparenta factură umanistă a societăţii comuniste din perioada brejnevist-bodiulistă a fost deconspirată prin cazul unui preşedinte de colhoz corupt, Vîscanu, secundat de acoliţii săi recidivişti. Firul naraţiunii începe cu venirea a doi absolvenţi-agronomi într-o localitate sătească, unde ei îşi găsesc un loc de muncă şi observă nedreptăţile pe care le suportă sătenii din cauza autorităţilor locale. 
Scrisă la persoana întîi, într-un limbaj neaoş şi sugestiv, naraţiunea ia forma unui manifest îndreptat împotriva autorităţilor. Proza trezeşte un viu interes în rîndul sătenilor, dar şi nemulţumirea guvernanţilor de atunci. Demascarea lor constituie ideea centrală a prozei, naratoarea punctîndu-şi în plan secund momentele de viaţă personală.

Mecanismul relaţiilor dintre oamenii puterii i s-a deschis autoarei abia mai tîrziu, îndată după publicarea povestirii, remarcată de altfel şi de Ion Druţă printr-o scrisoare oficială. Aprecierile înalte, însă, au alternat cu detractări dintre cele mai directe şi incalificabile. Cea mai dură critică la adresa autoarei prozei „Îngăduie, omule!” a semnat-o cunoscutul ideolog comunist autohton, Grigore Eremei, cel care în anii `90 s-a dat mare patriot şi democrat. Articolul său „Conflictul cu realitatea”, publicat în ziarul „Moldova Socialistă” îndată după apariţia prozei, a pus-o la „stîlpul infamiei”, pentru că a îndrăznit să critice modelul socialist de viaţă. Mai mult decît atît, prin această „recenzioară” autorul a întreprins un atac la persoană, denumind-o cu cele mai urîte cuvinte. Deşi unul din personajele centrale ale povestirii, Vîscanu, era doar o ficţiune artistică, un tip sintetizat din observaţiile naratoarei asupra tov. Roif, preşedintele de colhoz din Bujor, birocraţii comunişti nu puteau permite o astfel de interpretare a realităţii.

Frază scurtă, concisă, de o virulenţă rar întîlnită în proza vremii, iată modul prin care naratoarea îi surprinde pe răufăcători: „Moraru e hoţ. L-au prins cei cu prinsul, l-au arestat şi l-au pus la dubală. Da Vîscanu, preşedintele, i-a cununat fiica. Moraru a jecmănit colhoznicii, da` Vîscanu şi-a cumpărat „Volgă” şi cum să nu joace la nunta lui fiică-sa, dacă-s legaţi cu o frînghiuţă”.

Autorităţile au reacţionat rapid la apariţia povestirii, confiscînd revista de la abonaţii particulari. Sătenii, însă, o procurau de la Chişinău şi o citeau pe nerăsuflate, ascunşi prin case de frica acelor autorităţi. Acesta era sistemul de comandă, care se răzbuna în acest mod bizar pe umila încercare a scriitoarei de a descoperi şi a face publică adevărata prestare a funcţiilor reale în societate. În aceste condiţii de aprigă denigrare, prozatoarea a fost forțată să plece de la şcoala din satul Bujor, angajîndu-se mai apoi la Academia de Ştiinţe, unde şi-a susţinut doctoratul în domeniul biologiei şi fiziologiei plantelor cu teza „Fiziologia plantelor bolnave. Fotosinteza” (1968). Titlul tezei este semnificativ: văzînd, probabil, că prin adevărul artistic nu poate trata societatea de „răul” de care era cuprinsă, autoarea a purces să trateze plantele din natură!.. Astfel că şi în noua funcţie nu i s-a permis să activeze, sistemul totalitar de comandă intenţionînd să o judece pe autoarea povestirii „Îngăduie, omule!”, care, cum am remarcat şi mai sus, a deschis tehnologia hoţiilor de pe vremea aşa-zisei „stagnări”. Drept consecinţă a articolului scris de tov. Eremei, organizaţiile de partid şi comsomolistă au primit o circulară prin care se ordona Academiei să ia în discuţie respectiva povestire, iar autorul să fie calificat ca element antisovietic. 

Ghinionul plana mereu asupra Lidiei Istrati. După susţinerea tezei de doctorat nimeni nu dorea să o angajeze la serviciu. I s-a refuzat cererile de angajare la Televiziunea şi Radiodifuziunea de Stat, la Institutul de perfecţionare a cadrelor didactice, la alte instituţii de învăţămînt din republică. În fond, i s-a interzis orice activitate, fiind izolată de societate şi lipsită de posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa. Era aplicat în practică mecanismul perfid al persecuţii totale, fiind urmărită peste tot de ochii arhivigilenţi ai securităţii de stat. Ea înţelese că toate drumurile îi sunt închise. Primul care a ajutat-o să se clarifice în situaţia creată a fost profesorul Cahana de la Universitatea de Stat din Chişinău, deţinut politic la Doftana, apoi deportat în Asia Mijlocie şi mai tîrziu reabilitat. El i-a vorbit despre sistemul administrativ de comandă şi că era victima acelui sistem. Astfel se încheie prima etapă în destinul de creaţie al prozatoarei, poate cea mai grea dintre toate. Dar şirul suferinţelor nu a luat sfîrşit aici…

Aflată într-o stare de cumplită disperare, scriitoarea încercă să se detaşeze de realitatea obtuză a vremii în care trăia, studiind analele neamului pentru a scrie romanul „Tot mai departe”, închinat domnitorul Ştefan cel Mare, pînză epică la care a lucrat circa 10 ani. În acel moment de grea cumpănă şi-a dat seama că nu este atît de singură în strădaniile sale. Parascovia Didîc, redactor-şef al editurii „Ştiinţa”, auzind de greutăţile prin care trecea, i-a propus postul de şef al redacţiei de medicină şi biologie. Curajoasa doamnă a fost iniţial avertizată de pericolul care o păştea în caz dacă o angaja la serviciu, însă răspunse cu fermitate: „Eu nu m-am temut de Gestapou, de cine aş avea frică acum?..”. Peste un timp, administraţia Academiei a eliberat-o din funcţie pe Parascovia Didîc, numind în locul ei un alt redactor-şef, care, la rîndul lui, nu întîrzie să o demită din funcţie şi pe Lidia Istrati.

Pe parcursul anilor următori au primit mustrări aspre scriitorul Alexandru Cosmescu, pentru că, în calitate de redactor-şef al revistei „Nistru”, a îndrăznit să publice cîteva nuvele ale prozatoarei; poetul Andrei Lupan – fiindcă „a vorbit-o de bine”; poetul Anatol Ciocanu – pentru că i-a publicat o povestire de dragoste în revista „Moldova”; criticul literar Ion Ciocanu – pentru că a inclus-o cu cîteva povestiri în colecţia de debut „Dintre sute de catarge”. În acelaşi şir de „întîmplări” se înscrie şi faptul de a i se respinge cererea pentru a fi primită în rîndurile Uniunea Scriitorilor din Moldova. Abia în 1978 îi este acceptată cererea, luîndu-i-se drept merit nuvelele publicate anterior. Calvarul, însă, nu a luat sfîrşit nici cu această ocazie. Romanul „Tot mai departe” a stat nepublicat timp de patru ani la redacţia revistei „Nistru”, apoi alţi cinci ani la editura „Literatura artistică”. În plină perioadă a Perestroicei gorbacioviste, redacţia revistei „Femeia Moldovei” refuză să-i publice nuvela „De ce plînge, Nica?”, iar redactorul de la revista „Moldova” nu-i acceptă povestirea „Scorpia”, care apar mai tîrziu în revista „Nistru” şi, respectiv, în săptămînalul „Literatura şi Arta”. 

 

Lidia Istrati-Parlament 1990-500px

Lidia Istrati, parlamentară (1990 – 1997)

 

Cartea de debut „Nica”, după titlul omonim al uneia dintre cele şapte proze scurte pe care le include aici, o face pe scriitoare cunoscută publicului larg de cititori şi este caracterizată elogios de unii critici literari. După cum observă pe bună dreptate criticul literar Gheorghe Mazilu: „În primele nuvele şi povestiri din placheta „Nica” ascuţişul investigaţiilor artistice este îndreptat împotriva parventivismului, a imposturii, a falsului din societate şi om. Şi încă un lucru: cît de epică ar fi reîntruparea psihologică şi artistică, în toate personajele şi situaţiile literare se simte factorul biologic, culoarea personală…” („O cetăţeancă şi o artistă incomodă”, Moldova Suverană, 22 iunie 1991).

Năbădăiosul şi, totodată, sentimentalul personaj din nuvela „Nica” se zbate în mrejele propriilor căutări, pentru a afla legităţile filosofiei vieţii, pe care abia dacă o percepea cu firea lui adolescentină. Prima dragoste, primele vise şi deziluzii lasă o portiţă deschisă spre marea lume a lucrurilor necunoscute, care îl îndeamnă să meargă prin viaţă şi să afle adevărul. Evenimentele povestirii se precipită şi Nica se vede părăsită de iubitul ei, fapt care îi cauzează o traumă psihologică şi o face să se însingureze, ascunzînd secretul dragostei sale neîmpărtăşite chiar şi de părinţi. 

Deşi deziluziile în dragoste nu sunt un subiect singular abordat în literatura noastră, impresionează mai cu seamă imaginea vie a acestui personaj, care, cum am subliniat mai sus, este prototipul prozatoarei şi rămîne a fi cel mai expresiv ilustrat în opera sa. Ţinem să reafirmăm ideea că Nica nu este un personaj fictiv, menit să reprezinte doar o imagine psihologică abstractă, ci exprimă exact starea interioară a autoarei. Acest enigmatic şi, totodată, atît de veridic personaj nu figurează doar în cărţi, ci îşi află locaşul în chiar sufletul creatorului. De altfel, Lidia Istrati, ajunsă la maturitate artistică, avea să spună într-un interviu:

„Deşi am încărunţit, în forul meu interior sunt mereu naivă… Mai cred în nişte lucruri pe care le-am deprins de la părinţi: cele zece porunci, de care nu mă pot dispensa, uneori poate împotriva propriei voinţe, căci aş vrea şi eu să mă simt cîteodată în adăpost. Dar nu o pot face din datul meu interior. Îmi joacă festa şi structura caracterului, pentru că una e să cunoşti mult, să deţii o informaţie, dar caracterul tău, incifrat într-un anumit cod genetic, să nu permită să aplici cunoştinţele. Pot să fac uneori gesturi care puţin că nu sunt calculate, dar ştiu bine că sunt şi riscante pentru ziua mea de mîine, le fac fără a mă gîndi la consecinţe. Nu mă răzbun, nu sunt ranchiunoasă, dar se creează uneori asemnea situaţii cînd nu pot rezista să nu dau replica. De obicei replica îmi joacă festa…” (Nelly Harabara, „Cred că e vorba în primul rînd de curajul de a trăi”, rev. „Columna”, nr.1, 1992).

Aprigă luptătoare pentru trezirea conştiinţei naţionale în Basarabia anilor ‘90, Lidia Istrati a ocupat o perioadă de timp postul de director al Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”(1988-1990), apoi a fost aleasă deputat în două legislaturi ale Parlamentului de la Chişinău (1990-1997) şi preşedintă a Ligii Democrat-Creştine a Femeilor din Moldova (1993-1997). De la înalta tribună a Parlamentului a suţinut că românii-basarabeni nu pot fi învinuiţi pentru iluziile create în timpul totalitarismului ori acestea sunt adecvate statutului lor cultural, social şi genetic de victimă a imperiului. Efectul deznaţionalizării forţate la care au fost supuşi se cere a fi redus printr-un efort constant de deschidere spre cultura română. Iată de ce a şi scris biografia romanţată a celor zece ani de viaţă din tinereţea lui Ştefan cel Mare, inspirată fiind de operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu şi Marin Preda, mari scriitori români care au fost preocupaţi de portretizarea literară a domnitorului Moldovei şi de reflectarea epocii în care a trăit. Ideea a fost subliniată cu pertinenţă şi de Mihai Cimpoi în a sa „Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, care notează că „Prin debutul care a scandalizat autorităţile şi prin proza de mai tîrziu, de asemenea contestată, fiindcă aducea în prim-plan figura voievodului Ştefan cel Mare, simbol al renaşterii naţionale, Lidia Istrati (…) are un dar incontestabil de povestitoare, care surprinde oamenii la răscruce, „subt vremi” şi legi” (Editura Arc, 1997).

Asemenea poetului Liviu Damian, care a semnat poemul istoric „Cavaleria de Lăpuşna”, vizînd şi el personalitatea eminentă a lui Ştefan cel Mare, prozatoarea redă chipul luminos al domnitorului, utilizînd o tehnică narativă de factură romantică. Romanul apare abia în anul 1987, fiind în parte un veritabil document istoric, bazat pe date şi evenimente reale cu evidente implicaţii în politica şi cultura vremii. După cum a recunoscut şi autoarea, scrierea romanului este rodul mai multor lecturi şi investigaţii istorice. Imboldul de a realiza lucrarea a pornit de la o fireasca întrebare: de ce numele lui Ştefan ce Mare era ocolit de istoricii şi oamenii de artă ai vremii, de parcă acesta nici nu ar fi existat în istoria naţiunii noastre?

Primele date despre domnitor i-au fost transmise încă din copilărie de bunelul după tată, Spiridon. De regulă, acesta îi povestea despre viaţa domnitorului seara, înainte de culcare. A mai aflat cîte ceva de la tatăl ei, care absolvise patru clase româneşti. Acesta făcea mai întîi nişte improvizaţii, inspirate din povestirile lui Ion Creangă, apoi trecea la depănarea istorioarelor despre Ştefan cel Mare, legende despre mama domnitorului şi bătăliile la care a participat. Cunoştinţele acumulate din curiozitate copilărească le-a purtat în memorie peste ani, astfel că nu a fost întîmplătoare scrierea romanului. Poate că dorinţa de a scrie o carte cu un asemenea subiect să fi fost şi un imbold divin. Volumul „Ştefan ce Mare” de Nicolae Iorga a făcut-o să perceapă în profunzime viaţa voievodului. Dacă Mihail Sadoveanu l-a transformat pe Ştefan cel Mare într-un personaj literar în romanul „Fraţii Jderi”, prozatoarea şi-a propus să „reînvie” fiinţa domnitorului, să o aducă în actualitate, utilizînd cu iscusinţă propriile unelte scriitoriceşti. Iată de ce chipul domnitorului este practic confundat cu cel al străbuneilor noştri, autoarea recunoscînd că l-a întrezărit în chipul bunelului pe linie maternă, care se aseamănă în parte şi cu portretul descris de cronicarul Grigore Ureche. Unii critici literari i-au imputat chiar că, din dorinţa de a contura imaginea propriului domnitor, l-ar fi făcut prea neaoş, aproape ţăran. Cu toată turnura romanţată a chipului domnitorului, autoarea a reuşit să redea atmosfera acelei epoci şi, astfel, să exprime în mare adevărul istoric.

Un vis al prozatoarei era să mai scrie un roman despre Ştefan cel Mare, cu titlul „Valea-Albă”, în care ar fi predominat ideea măreţiei domnitorului şi aspiraţiei sale de a face bine poporului, cum avea să se exprime într-un interviu: „Ştefan cel Mare a fost tot ce ne-am dori să fim noi” (Victor Dumbrăveanu, „Ani în faţa veşniciei”, rev. „Moldova”, nr 4-6, 1997).
Într-o recenzie scrisă în termeni apreciativi („Duritatea adevărului”, „Literatura şi Arta”, martie 1987), Mihai Cimpoi considera romanul „Tot mai departe” a fi adevăratul debut al prozatoarei.

Volumul „Scara” (1990), oarecum trecut cu vederea de criticii literari, se axează pe acelaşi element autobiografic şi se constituie dintr-un amalgam de idei şi trăiri afective ale personajelor, venite din forţa unei viziuni artistice atotcuprinzătoare. Transpare aici acea tendinţă a spiritului modern spre umanizarea societăţii, graţie „trăirii adevărului” („Totul este trăire”, Martin Heidegger), pe care l-a acordat supremul moment de democratizare a societăţii la începutul anilor ‘90. Nuvela “Scara”, care dă şi titlul cărţii, este o parabolă despre existenţa perenă a omului, pornit spre afirmarea propriilor idei şi împiedicat să le realizeze din cauza urii ce domină lumea. Moş Acridan, personajul central al nuvelei, face un gest mare şi foarte generos, punînd la dispoziţia oamenilor din sat scîndurile pe care şi le pregătise pentru sicriu. Scîndurile sînt folosite (în mod metaforic) pentru a construi o scară şi a uşura astfel urcuşul semenilor.
Bunătatea ţăranului nostru nu cunoaşte margini, acest caracter distinct al lui fiind pus în evidenţă de narator în profilarea personajelor din prozele „Viţelul de lut”, „Nu plînge, Nica!”, „Zambila” ş.a.

Spirit prin excelenţă polemic în reliefarea „fondului distructiv” din subconştientul uman, scriitoarea ţinteşte în răul social şi încearcă să-i deconspire laturile şi să elaboreze o filozofie a acestui „rău social”. Cînd nu reuşeşte să proiecteze disensiunile sociale în termeni filosofico-existenţiali, ea revine la „forul interior”, exprimat, spre exemplu, de personajul principal din nuvela „Nevinovata inimă”, publicată în 1995 în cartea cu titlul omonim. În spatele naratorului se află aceeaşi Nică, marcată de gînduri şi sentimente diferite, care continuă să caute răspunsuri la multiplele întrebări pe care i le pune viaţa, rămasă fiind singură într-un oraş străin. Incertitudinea de care este cuprinsă şi nostalgia după anii trecuţi o fac să zică într-un moment: „Merg şi port în mine zilele trecute, gînduri trecute, visuri trecute, însă, de fapt, nu duc nimic, merg singură-singurică. Nimeni în oraşul acesta nu ştie cine-s, de unde am venit şi încotro plec, dacă plec undeva ori stau pe loc”.

Mediul citadin în care prozatoarea îşi transferă personajele nu este prielnic firii sale obişnuite cu romantismul rustic, „unde, scrie ea, miroase a busuioc răscopt şi a lobodă colbăită sub garduri”. Oroarea faţă de oraş este o stare de spirit des întâlnită la diferite personaje din proza românească şi universală. De acelaşi sentiment suferă personajul central din „Străinul” de Albert Camus sau cel din „Dansul păpuşilor” de Leonard Tuchilatu. Lucruri ciudate se întîmplă în jur şi personajele caută să se salveze din acea lume absconsă. Dacă la Camus şi Tuchilatu acestea nu se mai pot salva din „oraşul malefic” unde au fost plasate, pentru personajul central al Lidiei Istrati mai există o speranţă în „inima cea nevinovată”.

Preocupată fiind de sfera subconştientului şi crezînd în capacitatea spiritului uman de a anticipa evenimentele şi, în acest mod, de a le influenţa pozitiv, Lidia Istrati scrie romanul „Goană după vînt” (1992), prin care tinde să exprime în esenţă posibilităţile omului de a înfrunta condiţia sa existenţială.

O altă Nică apare în centrul acţiunii acestui roman: ea polemizează cu personajele, dar mai ales cu Autorul, un alter-ego stăpîn pe sine şi pe situaţia din jur. Este interesant de urmărit cum fiecare dintre protagoniştii romanului vine să exprime un adevăr al său. Însuşi Autorul promovează un adevăr, o teză despe locul său priveligiat în raport cu personajele, dar pe parcurs îl aflăm plasat pe un plan secund în naraţiune, fiind pasiv în dialogurile dintre alte personaje sau, preluînd iniţiativa, dialogînd de la egal la egal cu personajele, impunîndu-şi punctul de vedere şi susţinînd că el, Autorul, le-a creat şi are a spune ultimul cuvînt.

Ingeniozitatea prozatoarei este demnă de remarcat. Spiritu-i novator caută să se apropie tot mai mult de modernitate, romanul fiind captivant prin dinamica desfăşurării evenimentelor şi prin efectul scenic pe care îl sugerează. Modernitatea romanului se explică şi prin factura lui psihologică, fiindcă aici îşi dau întîlnire „răul” cu „binele”, „urîtul” cu „frumosul”, „credinţa” cu „necredinţa”, categorii estetice destul de bine profilate în text. Interpunînd aceste categorii estetice, prozatoarea vrea să ne comunice că trăim într-o societate dezordonată, fără aspiraţii înalte, şi că doar credinţa în Dumnezeu ne va salva sufletele. Disputa dintre Dumnezeu şi Satan apare ca o firească dihotomie socială şi politică, dat fiind că timpul concret în care se desfăşoară acţiunile în roman ţine de perioada de după Perestroikă, cînd societatea era debusolată şi o bună parte din reprezentanţii ei nu credeau în Divinitate. Cum bine s-a putut observa, „Romanul Lidiei Istrati se vrea în fond o satiră usturătoare la adresa acestor „noi moldoveni”, pentru care transcendentul nu mai există nici aici (în lumea aceasta), nici dincolo (în lumea de apoi) (Iulian Ciocan, „Proza experimentală a Lidie Istrati”, Literatura română postbelică, Chişinău, 1998). 

Cunoaşterea adevărului în esenţă este unica posibilitate a omenilor de a se apropia de Divinitate şi a se purifica spiritual. Putem conchide, deci, că prin starea de adevăr de care persistă în romanul „Goană după vînt”, sîntem chemaţi să ne apropiem de Adevărul suprem, perfect compatibil cu Divinitatea.

Romanul „Faşă dalbă de mătase”, rămas în manuscris după moartea autoarei, ca de altfel şi un alt roman nefinalizat cu titlul „Intercalare în spaţiul deformat”, reconfirmă ideea susţinută de majoritatea criticilor că în persoana Lidiei Istrati am pierdut un mare prozator şi un reprezentant de seamă al spiritualităţii neamului românesc. Ceea ce nu s-a conturat în critica literară sau, probabil, nu s-a reuşit să se determine pînă la capăt, a fost chipul ei frămîntat de chinurile existenţei diurne, suferinţa morală şi fizică cauzată de nedreptăţile ce aveau loc în societate. Soarta basarabeanului de rînd, a ţăranului simplu, punctată în timp şi în spaţiu, nu era doar unul din principalele subiecte pe care le-a abordat în cele mai memorabile proze, ci s-a transmis invariabil artistului, făcîndu-l să-şi trăiască opera cu maximă intensitate şi să-i imprime un spirit originar clar definit. Acel „spiritus loces” la care facem referinţă transpare plenar în acest roman revelator, ce are şi un titlu de asemenea semnificativ în sensul ataşamentului la spiritul originar basarabean, exprimat prin personaje, situaţii şi evenimente veritabile. De fapt, pentru paradigma basarabeană este caracteristic un asemenea magnetism al satului, al casei părinteşti şi al peisajelor rustice viu conturate.

Iată care este subiectul naraţiunii. Nicolae, unul din personajele centrale ale romanului „Faşă dalbă de mătase”, căzut prizonier la nemţi la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial şi dus împreună cu consăteanul său, Arhip Mocanu, într-un lagăr de filtrare la Dîmboviţa, caută cu insistenţă să se salveze din acest lagăr şi să se întoarcă în Basarabia sa natală, în satul unde era aşteptat de soţie şi fiică. Dramatismul situaţiei sale disperate scoate la iveală un şir de relaţii interumane importante sub aspect istoric, lingvistic şi cultural, care pot constitui un motiv serios de meditaţie pentru cititori. Preocupată fiind de acest subiect incitant, mai puţin reflectat în proza românescă postbelică din Basarabia, autoarea exprimă starea de fapt a românilor-basarabeni, marcaţi de sentimentul că participau involuntar la un război străin, aşa cum era străin şi românilor din Ţară, şi că istoria este nedreaptă cu neamul lor.

Manifest antirăzboinic, romanul suscită interes prin multiple şi extinse dialoguri între personaje, motivate desigur sub aspect structural şi conceptual. Modelul exemplar de dialog reprezintă un atu al prozatoarei şi, respectiv, o plăcere estetică pentru lector. De asemenea, trezesc simpatie personajele secundare, colonelul român Mitu şi soţia sa, Sirina, care sînt creionate cu deosebită măiestrie.

Stilul neorealist al prozei este dublat pe alocuri de descrieri abstracte şi interpretări de vise de sorginte psihaanalitică, jungiană, fapt care imprimă romanului conotaţii neobişnuite şi care permite ca în fondul lui ideatic să se conţină viziuni în stare să transcendeze lumea necunoscută a lucrurilor şi să o reveleze în acelaşi rînd. Aici se interferează imagini obscure de vis ale erei Paleozoice cu întîmplări groteşti din perioada comunist-sovietică, realizîndu-se astfel un tablou de o largă respiraţie expresionistă. Nicolae devine un personaj supus experimentului oniric, prozatoarea aruncînd punţi de legătură între realitate şi vis, între trecut, prezent şi viitor. Reflectată din asemenea perspectivă, viaţa personajului central este dependentă de diverse împrejurări, dar mai ales de rusul Starostin, pe care îl salvase cîndva din lagărul nemţilor şi care, la rîndul lui, nu îndrăzneşte să îl salveze din lagărul ruşilor, unde se întîlnesc întîmplător mai tîrziu.

Să mai specificăm un detaliu foarte important la părerea noastră: rîndul de vers ce dă titlul romanului „Faşa dalbă de mătase” este preluat din folclorul naţional, simbolizînd puritatea sufletească a ţăranului basarabean, coraborată aici cu ideea de permanentizare a chipului insolit al Nicăi (mereu aceeaşi Nică!) – elemente constitutive pentru întreaga operă a prozatoarei.

Andrei Langa,

poet, critic literar, traducător

 

Foto-Lidia Istrati-foto vot Independenta-27 aug 1991-500px

Lidia Istrati (22 iunie 1941 – 25 aprilie 1997)

 

 

Sursa material: blogul lui Andrei Langa

Sursa foto: captură video Moldova 1 TV

În vederea respectării drepturilor de autor (Legea nr. 139 din 02.07.2010), la preluarea materialelor Flacăra se va face trimitere obligatorie – prin hyperlink – la sursă: numele autorului + Flacăra TV & Film sau + www.flacaratv.md